Epistolele cuprinse in cel de-al doilea volum dedicat corespondentei Fericitului Ieronim se intind pe o perioada de un deceniu (394-404 d.Hr.), interval istoric de intensa activitate pastorala, exegetica si polemica si poate cel mai interesant din biografia parintelui latin, cu implicatii vaste, pana in contemporaneitate. Stabilit in 386 la Betleem, unde intemeiase propria sa comunitate monastica, Ieronim munceste asiduu vreme de cincisprezece ani (390-405) la traducerea integrala in latina a cartilor Vechiului Testament, desavarsind ceea ce se va numi Vulgata, cea mai de pret mostenire teologica si lingvistica lasata de el culturii europene. In paralel alcatuieste mari comentarii biblice pentru educarea teologica a crestinatatii apusene, distribuite prin prieteni in intreaga Europa, din Pannonia pana in Spania.

Preocuparea Fericitului Ieronim pentru exegeza se prelungeste si in multe dintre scrisorile acestor ani: unele ofera raspunsuri scurte la probleme de intelegere a textului biblic, dezlegari ale sensului literal sau spiritual ale unor pasaje dificile sau obscure, altele dezvolta interpretari extinse sub forma de tratat.

Ca exeget, Ieronim se foloseste de mostenirea superioara a teologiei grecesti, mai cu seama de Origen: ii traduce unele omilii, invata ebraica, apeleaza la Hexapla ca instrument filologic, preia invatatura celor trei sensuri ale Scripturii, se inspira din comentariile acestuia. Dar anul 393 este si anul despartirii sale de teologia alexandrinului. Ieronim se implica intr-o polemica teologica de proportii, ramasa in istoria Bisericii drept „prima controversa origenista”. Iata de ce scrisorile pastrate reprezinta documente deosebit de valoroase, oferind cercetatorului izvoarele necesare pentru reconstituirea subiectelor de disputa si a evolutiei evenimentelor. Intr-o prima etapa (394-397), Ieronim subscrie cererii Sfantului Epifanie al Salaminei de a condamna ideile teologice incompatibile cu credinta crestina prezente in sistemul origenian, intrand astfel in conflict cu episcopul Ioan al Ierusalimului si cu Rufin de Aquileea, admiratori ferventi ai lui Origen. Impacarea survine abia prin medierea puternicului episcop Teofil al Alexandriei, Ioan cedand in fata lui Epifanie si reprimindu-l in comuniune pe Ieronim. In a doua etapa (398-402), Rufin revine in Apus, unde se dedica reabilitarii lui Origen. Traduce Despre principii intr-o forma din care elimina pasajele heterodoxe, sustinand ca ele ar fi fost interpolate de eretici si ca interventia sa in textul original era o metoda folosita anterior si de Ieronim in traducerile din Origen. Ieronim ii da replica intr-o scrisoare acida, demoland teoria interpolarii. Intre timp, un sinod tinut in 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamna ideile origeniste, urmat in acelasi an de sinoade similare in Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea. Dar polemica dintre Rufin si Ieronim va mai continua pe un ton foarte personal inca doi ani, ambii compunand Apologii in care marturisesc credinta ortodoxa, dar se acuza reciproc de origenism. In cele din urma Chromatius, episcop de Aquileea si prieten al lui Rufin, pune capat disputei, interzicandu-i acestuia orice atac public ulterior asupra lui Ieronim.

Un interes teologic si literar aparte il constituie si schimbul de scrisori dintre Fericitii Augustin si Ieronim. Cu intreruperi, ei au corespondat vreme de 25 de ani, pana la noi ajungand doar 19 piese epistolare. Initiativa i-a apartinut lui Augustin, investit deja cu demnitatea episcopala, dar mai tanar si dornic de comuniune sufleteasca si dialog intelectual. Prima scrisoare, datata in 394, lanseaza si temele acestui dialog: Augustin il sfatuieste pe Ieronim sa acorde prioritate Septuagintei in traducerile sale biblice, cere informatii despre controversa origenista si isi arata dezacordul fata de interpretarea oferita de Ieronim in Comentariul la Epistola catre galateni incidentului de la Antiohia, dintre Sfintii Pavel si Petru, unde, paradoxal, Ieronim se inspirase din Origen, sustinand ca apostolii s-ar fi prefacut, pentru a oferi ucenicilor pe viu o lectie despre inutilitatea circumciziei in vederea mantuirii. Initial, Ieronim va evita un raspuns elaborat, dar isi va apara ulterior punctul de vedere in mai multe epistole. Dosarul epistolar ni-i dezvaluie pe cei doi mari teologi intr-o dezbatere exegetica subtila si elevata stilistic. Desi despartiti in metoda hermeneutica, mai tarziu ei isi vor uni eforturile in combaterea ereziei pelagiene.

Nu in ultimul rand, merita amintite scrisorile de factura personala, intima, mai ales cele consolatoare la moartea unor persoane dragi, rude sau prieteni. Pe langa incontestabila lor valoare literara, in continuitatea speciei consolatiei latine, cu nimic mai prejos decat cele ale lui Cicero sau Seneca, ele ne dezvaluie umanitatea profunda a lui Ieronim. Dincolo de polemistul acerb din disputa origenista, regasim aici solidaritatea autentic crestina a marelui parinte duhovnicesc, compasiunea sa fata de slabiciunea conditiei omenesti.