Intrand in Manastirea Sihastria in vara anului 1989 la o varsta frageda, am avut marea binecuvantare de a ma afla in preajma unor calugari incaruntiti, cu trupul uscat de post, de nevointe si de ispite, dar cu chipul luminat, bland si placut, care imi povesteau cateodata franturi din zbuciumata lor viata, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor in manastire.

Asa am aflat de calugarii alungati din manastire, siliti sa dezbrace haina monahala si sa-si tunda pletele. Unii dintre ei, tineri fara maturitate duhovniceasca, s-au pierdut in lume, altii au stat ascunsi prin paduri, iar altii au plecat la parinti lucrand prin fabrici, sau in alt chip castigandu-si existenta. Ascultand aceste drame, povestite cu durere in suflet, ma cutremuram, desi nu intelegeam prea bine la momentul acela suferinta si incercarile prin care au trecut. Ma simteam bine in prezenta lor, ma impartaseam din belsug de dragostea, de bunatatea si de darurile pe care Mantuitorul Hristos le-a revarsat peste acesti oameni, intr-o viata de rastignire continua. Incet si aproape imperceptibil anii au trecut, dar odata cu ei, unul cate unul parintii mei dragi si scumpi au plecat, lasand in urma amintirea lor frumoasa, pilda vietii lor si sfaturile de care imi

amintesc cu atata nostalgie ori de cate ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, cand dintre acei parinti minunati au ramas doar foarte putini, mi-am propus sa notez cate voi putea despre viata si patimirea lor, ca o datorie morala fata de cei care m-au primit in manastire, care mi-au calauzit primii pasi in viata monahala si care mi-au picurat in suflet dragostea de Dumnezeu si respectul pentru cele sfinte.