„Mi se inradacinase din ce in ce mai adanc gandul ca tot ceea ce se petrece in acest perimetru al odelor esuate, scrise de-a-ndoaselea de un mester de oglinzi aruncat in parnaie pentru sechestrarea luminii in memoria zapezii cersetorind sange de la toate taisurile lucind a blandete neinceputa, e un soi de ofensa la adresa timpului, de parca s-ar fi dorit desfiintarea acestei dimensiuni fundamentale ce pare a ne stapani ca pe niste robi neputinciosi a se elibera din chingile posesive ce le sugruma libertatile. Era clar ca timpul luase infatisarea dusmanului unic si ca trebuia omorat, torturat, strivit ca un gandac sub calcaiele slujnicelor si argatilor care misunau ca niste fantome prin labirintul de coridoare ce impanzea draceste cladirea, nedibuindu-i vreun folos innebunitoarei retele, motiv pentru mine s-o iau ca pe o toana a arhitectului, preferand aceasta varianta celei in care mai marele domeniului isi dorise o invalmaseala de meandre inutila si greu previzibila, ca un svaiter fara rost.”