Mereu m-au nedumerit bucket list-urile; sau m-au nelinistit, au asa o finalitate in ele, ma vad taind de pe o lista chestii, cu inima din ce in ce mai ghemuita ca ajung la ultima liniuta si, apoi, ce mai fac? Astept? In filme e rezolvat poetic, ultima dorinta o bifeaza simbolic prietenii, acolo nu sunt perioade degeaba, de ce ar fi, cine are nevoie de un timp fara dorinte?

Nu ma vad nici dorindu-mi sa ma dau cu parasuta once in a lifetime, nici sa urc pe un „munte de gheata“ ‒ vorba Dariei mica (atunci cand voia sa ne informeze ca e indignata/revoltata, ne ameninta ca se duce acolo, iar daca nu avea ecou in noi, plusa ca la poker ca o va face fara haine, intr-un mare frig). Ma gandesc ca as beneficia (scapata, prin miracol, vie) doar de niste shot-uri de adrenalina; adrenalina am „servit“ pe paine la spital ca apartinator intr-o sectie de terminali, consider bifata aceasta experienta.

Nu voi avea bucket list, dar daca cineva m-ar obliga la ea cu pistolul la tampla, vreo sase liniute ar fi cu carti, unele nici macar la prima citire, una ar fi ocupata de filmul „La grande bellezza“ pe care nu mai apuc sa-l vad, (pre)ocupata cu traitul, o pozitie din lista aia ar fi o salata de boeuf ornata cum am citit eu intr-o carte, cu homari decupati din gogosari dulci in otet, as picta de capul meu, fara deadline-uri, fara teme, fara teama, as scoate alarmele de la telefon. Adica lucruri mici, fara adrenalina.

Dar mai bine ar lasa pistolul de la tampla mea jos si ne-am juca de-a cinci lucruri pe care sa le iau pe o insula.

Sau scrabble.