„Dumnezeu nu ne-a facut cu adevarat decat un singur dar: inteligibilul despartit de corp, indiferent la durere si la bucurie; doar desavarsirea sa deliberata si continua ne poate duce la indumnezeirea omului hic et nunc. Pozitie ce are repercursiuni dintre cele mai nefaste legate de statutul autoritar al imperativului etic, al autarhiei asa-numitei «ratiuni etice», a carei functie reglatoare a fost postulata de Platon. Potrivit lui Fondane, gandirea etica inabusa gandirea libera, cu atat mai mult cu cat, incepand cu tematizarea platoniciana, cunoasterea rationala nu numai ca a aflat in imperativul etic un aliat pretios («ratiunea si legea», cum spune Platon, adica principiul logosului si al legii interioare), dar aceasta alianta a sadit echivocul in ceea ce priveste binele poetic, binele omenesc si Binele etic. «Lupta speculativului, a teoreticului, a eticului impotriva poeziei» genereaza „acest dispret al suferintei, al prejudecatilor inavuabile, al partii nechibzuite a sufletului nostru, al imaginatiei (…): sunt adevaruri ale supraeului etic, idealist, fara crutare inarmat pentru distrugerea eului irational, afectiv, imaginativ, real».”