Totul depinde de ceea ce rezulta din auzirea, vederea si mai ales din atingerea Cuvantului vietii, si in cele din urma din punerea degetului pe rana din coasta: „ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 39). Tocmai aceasta carne si aceste oase sunt importante, „duh” exista destul in toate celelalte religii si conceptii despre lume. Ceea ce este distinctiv crestin, este faptul ca sensibilul-corporal nu este numai materialul religios „pornind” de la care se pot face abstractiunile necesare, ci se ramane tocmai la vederea, auzirea, atingerea si gustarea placutei mancari a acestei carni si-a acestui sange, care au purtat pacatele lumii si le-au indepartat.

Frumusetea trebuie sa fie primul nostru cuvant. Frumusetea este ultimul lucru de care cuteaza sa se apropie intelectul cugetator, pentru ca numai ea inconjoara, cu aureola splendorii ei de neinteles, dubla constelatie a adevarului si binelui in asocierea lor inseparabila, frumusetea dezinteresata, fara de care lumea antica refuza sa se inteleaga pe sine, dar care, imperceptibil si atat de evident, si-a luat adio de la lumea noastra noua, a interesului, ca sa o lase prada lacomiei si tristetii ei. Frumusetea, care nu mai este iubita si ocrotita nici de religie, dar care, ridicata ca o masca de pe chipul aceleia, lasa sa se vada sub ea trasaturi care ameninta sa devina incomprehensibile pentru oameni. Frumusetea, in care nu mai indraznim sa credem, din care am facut doar o aparenta, ca sa ne putem desparti mai usor de ea; frumusetea care (dupa cum se dovedeste astazi) cere pentru sine cel putin tot atat curaj si putere de decizie ca si adevarul si binele, si care nu se lasa nici separata, nici izgonita de cei doi frati ai ei, fara sa-i ia cu sine in exilul ei, intr-un act de razbunare misterioasa. Poti fi sigur ca acela care strange din buze cu dispret la auzul numelui ei, de parca ea n-ar fi decat podoaba unui trecut burghez, nu mai stie nici sa se roage – fie c-o recunoaste, fie ca nu – iar curand nu va mai putea nici sa iubeasca.

Forma centrala de evidenta, de care depinde tot restul, este perceperea formei Dumnezeiesti obiective a lui Isus Hristos, care este nu „crezuta”, ci „vazuta” (oricat de mult am crede in Hristos); in aceasta forma straluceste slava obiectiva a lui Dumnezeu, ea este slava finala (kabôd), trimisa si chemata sa-si arunce umbra peste tabernacolul intregii creatii. Toate armoniile cercetarii teologice iradiaza din aceasta slava si aduc marturie despre ea, in masura in care sunt justificate obiectiv si stiintific.

Hans Urs von Balthasar (1905 –1988), preot catolic elvetian considerat unul dintre cei mai mari teologi apuseni ai secolului XX. Prin influenta ideilor sale nu doar asupra papei Ioan Paul al II-lea, cat si asupra Card. Joseph Ratzinger, cu care a fondat revista Communio si asupra Catehismului Bisericii Catolice, care au consolidat mai tarziu invatatura Conciliului si a papilor postconciliari, creatia lui Balthasar pe aproape la fel de monumentala  opera a maestrului sau, Cardinal Henri de Lubac, a contribuit, fara indoiala, la modelarea catolicismului si a directiei sale de dezvoltare propice noului secol.