Istoriografia domniei lui Stefan cel Mare a devenit imensa. Extensiunea ei nu are legatura cu sanctificarea voievodului, ci se prelungeste dintr-o constiinta mult mai comuna, perfect surprinsa inca de catre Mihail Kogalniceanu: Stefan ar fi lasat o mostenire atat de prodigioasa, incat te izbesti la tot pasul de ea, coplesit si magnetizat. Din pacate, istoricii au reusit sa calce apasat pe urmele acestui trend, ca si cand erau de admis mari rupturi intre ce l-a precedat si tot ceea ce i-a urmat; ori, si mai clar, intre lumea lui si cea care l-a inconjurat (Transilvania, Polonia, muntenii, tatarii si turcii). Este imposibil sa zabovesti asupra unui timp istoric fara sa-i admiti, constati si sa-i respecti materialitatile. Toate faptele lasa „urme”, piosenia „se manifesta”, gandurile reale nu se pot confirma decat daca „au dovezi”. Ce sa mai discutam despre conditii de trai, lupta, impletire ori opozitie fata de natura? Asadar, trebuie sa trecem prin multe, dar nu toate, ca sa ne apropiem de suporturile pamantene ale domniei lui Stefan cel Mare. Si parca Moldova prinde alte contururi… Constructia derulata in volum va incerca sa argumenteze daca era nevoie de un asemenea tip de cercetare.