Tacerea narciselor nu este doar povestea unui om, ci este o lectie de viata despre suferinta, speranta si renastere. Autoarea are un dar aparte de a te transpune in lumea sa, acolo unde emotiile preiau controlul, iar amintirile ne cuprind pe toti. Am citit cu placere cartea si am descoperit nostalgia si caldura cu care autoarea a creionat copilaria si tineretea sa, prezentandu-le exact cum au fost, reale si induiosatoare, sau pur si simplu incredibile. Desi modul de expunere predominant este naratiunea, autoarea intrebuinteaza ori de cate ori are prilejul si alte mijloace de realizare artistica, facand din cititor un adevarat spectator al faptelor relatate.

O recomand cu mare drag, m-a captivat.

Prof. Gabriela Dutu

30 mai 1973

Am avut invatamantul politic si ne-am distrat putin. Nimeni nu s-a pregatit, in schimb a venit in vizita o activista de partid. Dirigintele, saracul, voia sa spunem ceva. Sa iesim bine si sa nu se amane.  

Pana la urma ne-am descurcat. Mai intai am inceput cu chiulangii. I-au criticat, i-au ridicat in picioare. Printre acestia se numara, bineinteles, „nebunul” de Dumitru, care raspunde ironic ca el are nevoie de singuratate si de aceea pleaca de unul singur pe Capela.

Pe urma am inceput sa sintetizam tezele de pana acum si ultima – Munca si etica muncii si sa vezi ce s-au „incalzit” copiii – contradictii ca munca e si nu e o necesitate.

La final nimeni nu si-a dat seama ca nu fusesem deloc pregatiti – dimpotriva doamna activista ne-a laudat.

Avandu-l pe Belciu diriginte, aceasta clasa – formata din 44 de elevi, 22 de fete, 22 de baieti, era intr-adevar clasa speciala, deosebita a liceului, singura care avea orchestra formata din baietii nostri talentati – vezi „Liceenii” – clasa care a facut nenumarate drumetii, excursii si multe „boacane” care ajungeau uneori la domnul Director si toata clasa era „pedepsita”.