Ideea de a face o piesa dupa “Macbeth” mi-a fost data de lectura foarte frumoasei carti a lui Jan Kott – “Shakespeare, contemporanul nostru.” Dupa Kott, ceea ce voia sa arate Shakespeare este ca puterea absoluta corupe absolut, ca orice putere este criminala.
In ciuda sentimentului meu apocaliptic al istoriei, cred ca nu mi-am abandonat niciodata cu totul umorul. Am totusi impresia ca istoria, asa cum este, adica teribila, tragica, inadmisibila, e un soi de farsa pe care o joaca Dumnezeu oamenilor.

Personajul nu vorbeste. Este pe jumatate mut; spune numai cate un cuvant, din timp in timp, o interjectie. Altii vorbesc pentru el. N-am mai vrut sa pun in evidenta doar solitudinea personajului, ci si solitudinea personajelor care-l inconjoara. Deci n-a mai fost vorba de insingurarea unuia singur, ci de insingurarea mai multora. Personajul meu principal se afla acolo ca sa asculte monologurile celorlati si, facand asta, le primeste singuratatea. Cu “Ce nemaipomenita aiureala!”, cred ca am introdus in teatrul modern acest lucru destul de dificil: monologul lung. (Eugene Ionesco)


ISBN: 978-973-50-0559-7
Traducator: Vlad Russo si Vlad Zografi
Editia: I
Data editiei: 2007
Format: 11x18 cm
Numarul de pagini: 246