Ceasul mortii este infricosator pentru orice om. Moarte nu este infricosatoare pentru ca parasim aceasta lume, de care am fost legati, ci pentru ca intra in lucrare diferite taine, pe care mai inainte nu am putut sa le percepem datorita grosimii organelor de simt ale trupului. In acel moment critic, omul, fara sa-si fi programat ceva, isi intelege foarte bine sinele. Intreaga sa viata, pe care a trait-o, ii este infatisata ca pe un ecran de cinematograf. Sfantul Ioan Scararul spune ca cei mandri, care credeau ca sunt nepatimasi, „si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata”30. Adica cei mandri isi vad atunci saracia launtrica a sufletului. Cu atat mai mult cei care au facut multe alte fapte, care sunt savarsite prin puterile sufletului si trupului. Un Staret contemporan spunea ca,

in clipa mortii, vom vedea si cea mai neinsemnata fapta pe care am facut-o in viata, dupa cum putem vedea intr-o fractiune de secunda o mica impuritate intr-un pahar cu apa.

Insa frica dinaintea tainei mortii consta in aceea ca, pentru om, incepe o noua viata. Fireste, aceasta are legatura si cu starea vesnica a sufletului si a trupului. Potrivit Cuviosului Teognost, clipa mortii este o noua nastere, de vreme ce omul, mai ales cel

drept, iese ca dintr-un al doilea pantece intunecos, si se indreapta spre cele imateriale si luminoase. De aceea ne sfatuieste ca omul sa se bucure pentru ca trece, prin moarte, la bunatatile cele nadajduite. Pe langa acest lucru, ne sfatuieste ca omul trebuie sa

fie cu luare aminte la „dracii necinstitori, care dau tarcoale in jurul nostru”, care urmaresc pana in ultima clipa sa-i faca rau.