Volum aparut la aniversarea a 70 de ani ai autorului

Pe coperta: Ion Barbu, ROZAPIN. O instalatie artistico-horticola (artFORest 2022, Dosul Garciului, Sangeorz-Bai)

Taietura versurilor nu e atat de vehementa, Mircea Barsila etaland un simt aparte al apocalipticului si promovand imaginarul la modul catastrofic. Subtilitatile si nuantele isi pierd delicatetea in limbajul sau frust si imperativ, explodand ca niste evenimente si tinand nervul poetic intr-o continua flama. (Al. Cistelecan)

Mircea Barsila sparge asa-zisa „monotonie a realitatii”, mitologizand si sacralizand in marginea acesteia in poeme convingatoare, in care textualismul sta alaturi de suprarealism, dupa cum „reflectia” sta alaturi de ceea ce s-ar putea numi obscuritati ale sufletului colectiv. (Dan Cristea)

Mircea Barsila scrie o poezie ca un curs de apa adanca, de ampla respiratie si temerara imagistica. (Valeriu Cristea)

Echilibrul sau moral se transmite discursului liric, eliminand in mare masura terificul excesiv ca si grandilocventa care marcau ruralismul turbulent al deceniilor sapte si opt. Senzualitatea devine dureroasa, iar durerea se sensualizeaza prin plenitudine existentiala, care nu mai simte nevoia de a recurge, in cele mai bune texte, la aparatul violent deformator. (Gheorghe Grigurcu)

In definitiv, la Barsila, este acelasi naturism ca la Ion Cristofor, intr-o nota mai elaborata, mai amplu orchestrata, mai senina (ceea ce il indeparteaza inca o data de tensionatul Fundoianu). Daca este un clasic care ar trebui citat aici, acesta e Blaga, intr-o „sinteza” a tanarului din Pasii profetului si a celui din poeziile (aproape) postume. (Nicolae Manolescu)

O mentiune aparte merita discursul liric de mare rafinament imagistic al lui Mircea Barsila, nou „miliardar de imagini”, ca pe vremuri Ilarie Voronca, numai ca deloc interesat de „ritmul epocii”, ci intors, dimpotriva, cu o emotie profunda, catre miracolul mereu redescoperit al lumii simple, elementare. (Ion Pop)

Combinatia de realism si spirit vizionar, de pictura (terestra) si muzica (celesta) confera o ireductibila originalitate poeziei lui Mircea Barsila. (Alex. ?tefanescu)

Fiecare poet se leaga, la fel ca Ulise de catarg, de o anumita modalitate lirica. Eu am optat pentru poezia zamislita, adica pentru o poezie traita, in toate etapele ei. Daca poezia facuta (in conformitate cu retetele canonice impuse si cerute de paradigma poetica dominanta) prefera, in principiu, aplauzele la scena deschisa, poezia traita (zamislita) isi asuma soarta de a umbla prin lume (lumea postmoderna apasata de o febrila dezorientare ontologica) sprijinindu-se in „carja” numita: Neliniste existentiala. (Mircea Barsila)

Semn rau

Daca spargi, furios, o vitrina, iar celelalte

aflate pe aceeasi strada (de o parte si cealalta a ei)

nu se sparg, in urmatoarele clipe, de la sine,

e semn rau: inseamna ca esti un poet despre care

nu se va mai scrie nimic in lungii ani ai posteritatii.

Un poet al carui nume nu va dainui, dupa moartea sa,

mai mult decat mirosul de pui de gaina pus la fript,

pe carbuni, in vatra unui cuibar de ereti.

Decat in situatia asta ar fi fost mai bine

sa nu te fi nascut. Sa fi cazut intr-o fantana – si gata –

in timpul atat de scurtei vieti prenatale:

intr-o fantana adanca

din intunericul incuiat fara cheie in pantecul matern.

Mircea Barsila (19 octombrie 1952, Carciu, comuna Vagiulesti/Gorj) este poet, publicist si critic literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii de Vest din Timisoara (1978). In anii studentiei, a frecventat Cenaclul literar „Pavel Dan” si a pus la cale, impreuna cu Ion Monoran si Adrian Derlea, un (efemer) proiect liric intitulat Monodersilism. A fost profesor in comuna Independenta (Ialomita), dupa care, pentru a se alatura familiei la Pitesti, accepta functia de lucrator gestionar in cadrul Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania. A fost redactor (din 1991) si redactor-sef (2005-2007) la revista Calende si secretar literar al Teatrului „Alexandru Davila” Pitesti. In anul 2000, devine doctor in literatura cu teza Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu. Initial lector la Facultatea de Litere a Universitatii din Pitesti, in 2006 obtine titlul de Profesor universitar doctor. In prezent, activeaza in calitate de coordonator de doctorate in cadrul ?colii Doctorale de Filologie a aceleiasi universitati si, respectiv, ca redactor la revista Arges. A publicat (selectiv):

Volume de poezie: Obrazul celalalt al Lunii (1982), Argint galben (1988), Scutul lui Perseu (1993), O linie aproape neagra (2000), Acordeonul soarelui (antologie, 2001), Anotimpurile unui catun (2003), Monede cu portretul meu (2009), Sonete desuete (impreuna cu Traian Gardus, 2014), Viata din viata mea (2014), Souterraines (trad.: Linda Maria Baros, Paris, 2017).

Studii si eseuri: Fecioara divina si cerbul (1999), Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu (2001), Teme literare (2009), Varsta de Fier in lirica lui Al. Philippide (2014), Evaziuni critice (2014), Poezia optzecista (2021).

Premii literare

    2016: „Cununa de lauri de la Tomis”, la Turnirul de Poezie (Neptun) organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania

    2015: „Opera Omnia” la Festivalul International de Literatura „Tudor Arghezi”; Premiile pentru Poezie ale revistelor Luceafarul de dimineata si Convorbiri literare

   2010: Pentru Monede cu portretul meu este distins cu: Premiul pentru Poezie al revistei Viata Romaneasca; Premiul pentru Poezie la Festivalul National de Literatura „Generatia 80 la maturitate” si Premiul „Cartea anului” al Filialei Pitesti a Uniunii Scriitorilor

    2004: Premiul Filialei Pitesti a Uniunii Scriitorilor pentru Anotimpurile unui catun

    2001: Pentru O linie aproape neagra este distins cu: Premiul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti; Premiul „Cea mai buna carte de poezie a anului” la Festivalul „Zilele Culturale Poesis”

    1989: Premiul revistei Arges pentru Argint galben