„Deopotriva observator si interpret al lumii in care traieste, poetul nostru (postmodernist ca toata generatia lui) este suma experientelor sale existentiale, intensificate prin lecturi bogate si meditatie concentrata. Chiar daca textul liric este initial un tablou, pe parcursul lui elementul pictural se va modifica subtil. In majoritatea cazurilor, re-lectura va aduce un plus de semnificatie, mai intai fiindca simbolistica nu este exterioara „carnatiei” poetice, adaugata artificial la ea, ci parte constitutiva a versurilor, creata odata cu acestea. Si apoi, fiindca referentul celor mai valoroase poeme este multiplu si intra in zona lirismului cu propria lui complexitate(…) Doua concluzii pot fi trase la finele acestei cronici. Nu exista loc unde sa fugi este volumul unuia dintre cei mai buni poeti contemporani. Iar cine nu are o Muza - ar fi bine sa invoce…” (Daniel Cristea-Enache)

„Un detaliu important, care nu tine de bilant, ci de continuitate, este acela ca Un taur in vitrina de piatra nu inchide poezia lui Liviu Antonesei. Dimpotriva. Gestul de selectie radicala pe care il presupune aceasta antologie pregateste terenul pentru alte volume de poezie, scrise de autorul de acum, cu o luciditate matura, eliberata de urgentele formative si de tentatiile demonstrative ale inceputului. Poezia nu se opreste aici; ea isi schimba doar regimul de intensitate si responsabilitate. Ceea ce urmeaza nu va continua antologia, ci o va contrazice productiv, confirmind ca poezia, atunci cind ramine vie, nu se repeta - se reinvata.” (Adriana Nazarciuc)

„Fiind un poet al imaginii, de la care porneste totdeauna in poezia sa, sentimentul pe care il ai dupa lectura este ca poetul te-a citit, nu ca l-ai citit. Aceasta loialitate fata de propria memorie afectiva face ca poezia pe care o scrie Liviu Antonesei sa fie recognoscibila si originala cu adevarat. Caci imaginile ii apartin. Meditatiile ii apartin in cel mai intim mod cu putinta. Dupa propria marturisire, Liviu Antonesei asteapta muzele, nu le cauta, iar ele vin cu cate o imagine, de cele mai multe ori cinematografica, daca ne referim la forta vizuala, in jurul careia poezia creste in functie de asocierile pe care le trezeste poetului in momentul in care scrie. De altfel, Liviu Antonesei nu scrie poezie, el se lasa coplesit de poezie, se lasa prada poeziei. La o zi sau doua, urmeaza o corectura sumara, in caz ca poetul simte nevoia sa o faca, apoi alta, atunci cand da bun de tipar inevitabilului nou volum.” (Camelia Iuliana Radu)