Povestea incepe (sau se sfarseste) asa…

E coplesitor. Un numar de fete furioase care-ar putea umple un oras mare, holbandu-se la mine de parca as fi un criminal periculos. Stadionul e plin la intreaga lui capacitate. Sute de mii de fete curioase, lipsite de compasiune, sau cel putin indiferente...

Si nu exista ochi umezi, ca sa nu mai vorbim de lacrimi. Nici cuvinte de protest. Nici batai din picioare. Nici pumni ridicati in semn de solidaritate.

De fapt, in timp ce ceasul numaratorii inverse licareste intermitent pe ecranele gigantice de la ambele capete ale stadionului, se pare ca asta o sa fie ultima noastra zi. Il vad pe fratele meu, Whit, intrebandu-se daca exista din asta o iesire de ultima clipa. O vad pe mama plangand incetisor pentru Whit si pentru mine.

Il vad pe tatal meu, cu silueta inalta garbovita de resemnare, zambindu-ne mie si fratelui meu – incercand sa ne aduca aminte ca n-are niciun rost sa fim nefericiti in ultimele noastre clipe pe aceasta planeta.

Dar o iau prea repede. Mai sunt multe de povestit inainte sa ajung la amanuntele executiei noastre publice. Asadar, sa ne intoarcem putin in urma...