Interpretarea este trasatura universala omniprezenta in toata activitatea si fiinta umana.

Acest studiu va explora problema „interpretarii“, intr-un efort de a lega perspectivele ontologice ale hermeneuticii filozofice de practica disciplinelor interpretative, cu referinta indeosebi la arhitectura. „Teoria“ interpretarii ca problema filosofica ia deja in considerare „practicile“ de angajare in lumea-viata, implicand astfel intelegeri ale „operelor“ de arta sau de arhitectura din lume.

John E. Hancockscoate in evidenta noi perspective asupra criticii arhitecturale, istoriei si educatiei ca derivand din trei aspecte ale acestei „fiintari“ si activitati lumesti interpretative: contextualitatea, interactivitatea si temporalitatea sa.

Acest eseu este, categoric, general, si nu urmareste sa creioneze o istorie a gandirii filozofice moderne. Alte discipline insa, intr-o meditatie interioara au preluat idei din aceasta cotitura interpretativa: dreptul, teologia, istoria, teoria literaturii si chiar si stiinta. Aceste discipline, in care are loc un fel de „practica“ in „lumea reala“ a discursului sau a societatii, au furnizat intr-adevar acele intrebari si acele exemple prin care teoria interpretativa a devenit mai rafinata si si-a sporit influenta. Scopul studiului este de a sugera maniere in care cotitura mentionata poate fi importanta pentru arhitectura, dar si arhitectura importanta pentru aceasta. Desi in forma sa pura, dezvoltata de Heidegger si Gadamer hermeneutica filozofica este la nivelul reflectiei ontologice pure, ea devine atat productiva cat si legitima pentru a arunca lumina asupra unui domeniu cum ar fi arhitectura (ca practica fixata in lumea sociala), deoarece chiar o intelegere a unei astfel de fixari este elementul distinctiv al acestei ontologii.