Amploarea fenomenului de reabilitare, ce caracterizează în lume dezvoltarea urbanistică a ultimelor decenii, se leagă de unele modificări importante de atitudine în raport cu existentul construit, manifestate începând cu deceniul șapte al secolului trecut. Pe de o parte, preocupările privind economia de resurse se fac resimțite și în domeniul construitului: clădirile existente sunt reconsiderate ca resurse reutilizabile, valori materiale a căror viață poate fi prelungită prin intervenții de aducere la zi, a funcționalității lor. Într-o proporție importantă, demolările și construcțiile noi cedează locul reabilitării clădirilor existente, ca modalitate de valorificare contemporană a potențialului lor de utilizare. Pe de altă parte, atenția acordată conservării moștenirii culturale depășește protecția punctuală a emergențelor arhitecturale, extinzându-se către conservarea de ansamblu a orașelor și cartierelor istorice, cu ambientul lor natural și construit, ca document istoric și purtătoare de valori particulare ale civilizațiilor urbane tradiționale.

„Este unanim recunoscut astăzi în lume faptul că păstrarea continuității istorice este indispensabilă pentru asigurarea unui mediu care să permită omului găsirea (sau re-găsirea) propriei sale identități și trăirea unui sentiment de siguranță în fața transformărilor uneori brutale ale societății. Concepția urbanistică actuală în lume încearcă să regăsească spațiile închise, dimensiunea umană, interpătrunderea funcțiunilor și varietatea socio-culturală ce caracterizau țesuturile urbane vechi”.