In sapte texte relativ independente, Milan Kundera isi expune conceptia despre romanul european, „arta nascuta din rasul lui Dumnezeu“. Volumul a fost publicat in 1986 si e cea dintai carte scrisa de Kundera direct in franceza.

In epoca contemporana, epoca „paradoxurilor terminale“, romanul e menit sa lupte contra a ceea ce Heidegger numea „uitarea fiintei“. El trebuie sa fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce la o uniformizare si unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea si ambiguitatea lucrurilor omenesti, daca vrea sa descopere portiuni noi de adevar – deci sa-si implineasca menirea, nu poate sa o faca decat in raspar cu progresul. Istoria romanului, ca opera a Europei, inseamna succesiunea descoperirilor romanesti, si nu insumarea cantitativa a romanelor. Personalitatile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Joyce, Musil, Gombrowicz si Broch. Concluzia finala a analizelor este ca romanul, daca vrea sa supravietuiasca, nu mai poate trai in pace cu spiritul timpului nostru, cel al uniformizarii sub imperiul mass-mediei si al kitsch-ului.

„Lumea teoriilor nu-mi apartine. Acestea sunt reflectiile unui practician. Opera fiecarui romancier contine o viziune implicita a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul. Tocmai aceasta idee, inerenta romanelor mele, incerc eu sa o exprim.“ — MILAN KUNDERA