Descriere - Interpretari fenomenologice la Aristotel

Interpretari fenomenologice la Aristotel - Referat redactat pentru facultatile de filozofie din Marburg si Göttingen.


In anul 1922, cand a fost scris acest text, Heidegger dobandise deja notorietate prin prelegerile si seminarele sale de la universitatea din Freiburg. Cum in acelasi an se eliberasera doua posturi de profesor, la Marburg si la Göttingen, si cum Heidegger nu mai publicase nimic de peste sase ani, Paul Natorp si Georg Misch i-au solicitat, din partea celor doua facultati, o succinta prezentare scrisa, in care sa lamureasca parcursul cercetarilor sale. Lucrarea de fata, cunoscuta si ca Raportul catre Natorp, reprezinta raspunsul inedit dat de Heidegger la aceasta solicitare. Ea nu e un arid curriculum academic ori un simplu "proiect de cercetare", ci un pasionant text programatic, ce expune, sub pretextul unei interpretari originale la Aristotel, o prima schita a ceea ce avea sa fie analitica existentiala din Fiinta si timp.


NOTA TRADUCATORULUI

Traducerea de fata are la baza textul german al lucrarii Pbanomenologische Interpretationen zu Aristoteles. Ausarbeitungfor die Marburger und for die Gattinger Pbilosopbische Fakultat, redactata de Martin Heidegger in toamna anului 1922. In acel an se eliberasera doua posturi de profesor netitular la universitatile din Marburg si Gattingen, iar Heidegger era avut in vedere de catre cele doua universitati drept potential candidat. Atat Paul Natorp cat si Georg Misch i-au scris lui Husserl cu acest prilej, cerandu-i informatii cu privire la tanarul sau asistent, ce isi dobandise deja o oarecare notorietate intre studenti prin prelegerile sale, dar nu mai publicase nimic in ultimii sase ani. Astfel, Natorp si Misch i-au solicitat lui Husserl un material scris din partea lui Heidegger, care sa lamureasca parcursul cercetarilor sale, activitatea sa academica din ultima vreme si planurile sale de publicare. Lucrarea de fata reprezinta raspunsul lui Heidegger la aceasta solicitare. Este vorba de un scurt text programatic, ce reia sub o forma condensata indeosebi reflectiile sale din prelegerile celor doua semestre anterioare, Pbanomenologische Interpretationen zu Aristoteles. Einfiihrung in die phanomenologische Forschung (semestrul de iarna 1921-1922) si Phanomenologische Interpretationen ausgeuiahlter Abhandlungen des Aristoteles zur Ontologie und Logik (semestrul de vara 1922). Alcatuit in doua exemplare, referatul a fost trimis numaidecat lui Natorp si lui Misch, la Marburg si la Gattingen. In vreme ce facultatea din Gattingen a preferat un alt candidat, intre cei trei tineri inscrisi in concurs la Marburg Heidegger pleca cu prima sansa, iar impactul puternic pe care l-a avut referatul trimis asupra lui Natorp, impresionat indeosebi de originalitatea elanului sau filozofic, s-a dovedit decisiva. Astfel, Heidegger a obtinut postul de profesor netitular la Marburg, pe care avea sa-I ocupe pana la titularizarea sa plina la Freiburg, pe postul lui Edmund Husserl, in 1928. Considerata multa vreme pierduta, lucrarea de fata - cunoscuta si sub denumirea de Raportul catre Natorp - a fost recuperata si publicata pentru intaia oara in 1989, in volumul 6 al anuarului Dilthey jahrbuch fur Philosophie und Geschichte der Geisteswissenschajten (pp. 235-274), sub ingrijirea lui Hans-Ulrich Lessing.
Textul a fost republicat apoi ca anexa in volumul 62 al operelor complete heideggeriene, la Editura Vittorio Klostermann, sub ingrijirea lui Giinther Neumann, cuprinzand de asta data si adnotarile marginale ale lui Heidegger, dar si inventarul variilor diferente dintre cele doua exemplare ale referatului. Textul de fata reproduce lucrarea heideggeriana in aceasta din urma forma, imbogatita critic.
Desi nu reprezinta intocmai ceea ce am numi noi astazi un "proiect de cercetare", lucrarea lui Heidegger isi marturiseste totusi in multe privinte caracterul unui simplu program academic. Textul este structurat in doua mari parti. Cea dintai expune perspectivele metodologice si tematice ce guverneaza cercetarea, iar cea de-a doua prezinta interpretarea concreta, anuntata inca din titlu, a unor texte aristotelice. Ambele sectiuni se rnultu mese sa trateze sumar, sub chipul unei simple schite, un parcurs pe care o cercetare ulterioara ar fi trebuit sa-I implineasca desfasurat, dar sfarsesc adesea in formulari drastice, aproape aforistice, ce isi poarta in sine intreaga relevanta. Prima parte rezuma in cateva pagini conceptia lui Heidegger cu privire la "viata factica" - o forma prealabila a ceea ce avea sa devina mai tarziu, in Fiinta si timp, analitica existentiala -, vazand in ea orizontul director din perspectiva caruia e intreprinsa tematizarea lui Aristotel. Ea defineste metoda ce calauzeste acest efort de tematizare ca fiind una fenomenologica, intelegand acest termen intr-un sens ce subsumeaza deopotriva un demers hermeneutic si o deconstructie a istoriei filozofiei occidentale.

Partea a doua propune, intr-o lectura densa, o interpretare originala a unor pasaje din Etica Nicomabica, din Metafizica si din Fizica, cautand sa arate felul in care conceptia cu privire la viata a lui Aristotel este fundata intr-o ontologie a miscarii, iar intelegerea acesteia din urma este calauzita de o analiza a fauririi mesresugaresti, vadindu-si astfel inradacinarea in dimensiunea concreta a vietii factice.
Inainte de toate insa, textul lui Heidegger se dovedeste semnificativ ca document central privind conceptia sa timpurie cu privire la istorie. De altfel, intregul sau demers de aici este pus in mod explicit in slujba unei "istorii a ontologiei si a logicii". De buna seama, aceasta istorie nu cauta doar sa consemneze evolutia in trecut a acestor discipline, asa cum s-a petrecut ea "in sine", potrivit unui ideal al obiectivitatii istorice. Dimpotriva, Heidegger respinge in mod transant acest ideal, refuzand insa deopotriva sa se plaseze facil sub semnul pozitiei contrare, a "relativismului" istoric. Considerand de la bun inceput istoria din perspectiva "interpretarii", el include in mod determinant in arealul acesteia si situatia proprie interpretului, drept conditie a inteligibilitatii sale: trecutul nu poate fi inteles decat odata cu prezentul care il intelege. Heidegger expune aceasta conditionate in mod aplicat, cu privire la istoria filozofiei, aratand ca orice discutie referitoare la o filozofie trecuta depinde ca atare de reperele ce ghideaza cercetarea filozofica actuala, si indeosebi de ceea ce ea considera propriu-zis a fi o "problema" filozofica sau chiar problema insasi a filozofiei. Aceasta conceptie il apropie pe Heidegger de perspectiva unei "istorii a problemelor filozofice" (aparata explicit in text inaintea acuzelor pe care i le aduce obiectivismul istoric), asa cum o promovau neokantienii, si intre ei indeosebi tocmai Natorp. Aceasta perspectiva implica intre altele si o anumita interdependenta intre tratarea sistematica si cea istorica a filozofiei, o distinctie pe care Heidegger va cauta in repetate randuri sa o submineze in prelegerile sale de tinerete si inca in Fiinta si timp. Trecutul trebuie atacat in optica unei probleme, caci, chiar daca acest lucru inseamna, dintr-o perspectiva obiectiva, un anacronism, rastalmacirea trecutului este in sine inevitabila. In mod consecvent, Heidegger nu crede in perenitatea unor probleme filozofice ce traverseaza ca atare veacurile, ci el considera, dimpotriva, ca filozofia apartine in mod esential propriului sau timp. Surprinzator, aceasta declaratie nu il angajeaza propriu-zis in directia unei tematizari istorice a lumii sale prezente (caci el refuza in repetate randuri ceea ce numeste doar depreciativ "intalnirea cu confuziile zilei"), ci ea determina mai degraba plonjonul sau fara rezerve in problematica filozofica a timpului sau, fara a se mai preocupa de universalitatea acesteia. Problema pe care el o dezvolta din aceasta perspectiva este, in prelungirea filozofiei diltheyene a "vietii", aceea a existentei, a vietii factice. Ca problema calauzitoare a propriei sale cercetari, aceasta ii apare deopotriva drept parte determinanta a "situatiei hermeneutice" anume din perspectiva careia este abordata apoi gandirea aristotelica. Mai precis spus, Aristotel e vizat de Heidegger aici sub o dubla perspectiva: pe de o parte, ca model sau inspiratie a propriei tematizari, ce determina reluarea in propria situatie a ceea ce Aristotel a gandit in situatia sa, iar pe de alta parte, ca terminus ad quem al unei critici a situatiei filozofice a prezentului, in masura in care toate initiativele teoretice din cuprinsul acesteia se misca, dupa Heidegger, inevitabil in sfera unor concepte, intentii si interogatii mostenite, ale caror experiente fondatoare nu mai sunt nemijlocit accesibile si a caror origine se gaseste invariabil tocmai la Aristotel. Acesta din urma se dovedeste astfel pentru tanarul Heidegger solutia universala pe care o reclama neputinta prezentului filozofic de a mai patrunde la fenomenele pe care pretinde sa le tematizeze. Lasat pe cont propriu, prezentul se vadeste captiv intr-un ansamblu de reflexe teoretice, de care nu il mai poate izbavi decat inversarea proceselor istorice care le-au generat, si deci intoarcerea la Aristotel. Din aceasta optica, dependenta trecutului fata de prezent nu mai are desigur semnificatia unei continuitati omogene a problemelor, iar istoria si cercetarea "sistematica" inceteaza sa mai fie propriu-zis demersuri paralele, fie ele si interdependente. Dimpotriva, destructia istorica, cum o numeste Heidegger, devine propriu-zis demersul central, unicul posibil, al unei cercetari filozofice care, in situatia sa prezenta, s-a dezvatat de accesul la probleme, ascunzandu-le sub propria lor teoretizare. Acest ocol materializeaza inca in chip sublimat intentia de fond a fenomenologiei. Din perspectiva sa, ontologia si logica, anuntate de la inceputul textului drept teme centrale ale preocuparilor sale istorice, fac pana la urma obiectul unei ample demantelari, urmand intr-un final sa fie topite laolalta intr-o "hermeneutica a facticitatii" capabila sa le fundeze. Acesta era cel putin programul anuntat de Heidegger; in ce masura el a fost ori ar fi putut in genere sa fie materializat e o alta intrebare.
De buna seama, intentia lui Heidegger de a recupera in chip originar experienta filozofica initiala a lui Aristotel, contramandand secolele de teoretizare exegetica ce ne-o fac de la sine inteleasa si o acopera, pune ca atare - indeosebi in partea a doua a lucrarii - probleme aparte traducatorului, in masura in care Heidegger evita aici sistematic terminologia consacrata a traducerilor aristotelice, cautand, dimpotriva, sa recompuna nemijlocit expresiile eline prin recurs la constructii complexe alcatuite din termeni uzuali ai germanei moderne. Sub aceste "eufemisme" terminologice, termenii filozofiei traditionale (bunaoara distinctia dintre "teoretic" si "practic") sunt inca recognoscibili ca atare, dar fireste ca traducatorului nu i-a fost permis sa inverseze pur si simplu intentia lui Heidegger, reasimiland intregul text acelei intelegeri filozofice traditionale din care el incearca cu tot dinadinsul sa evadeze. Drept urmare, a trebuit sa recurgem si noi la constructii similare, in spiritul celor heideggeriene, pasajele ce le cuprind formand astfel blocuri de text nu intotdeauna usor de citit. Dintre optiunile noastre terminologice, doua au indeosebi nevoie de o justificare. Mai intai, traducatorul a preferat sa traduca termenul central al lui Heidegger, Dasein, pur si simplu prin "existenta". Optiunea se justifica prin faptul ca termenul este folosit aici nu doar cu privire la fiinta umana, precum in textele mai tarzii, ci deopotriva si pentru a vorbi despre "existenta" lumii si a fiintarilor, asadar intr-o acceptiune apropiata de cea uzuala a termenului in limba germana.
Mai mult, termenul nu este determinat nicaieri ca avand un sens mai special, altul decat cel obisnuit, desi textul era adresat unor cititori ce nu ar fi putut intelege prin el nimic altceva. Cuvantul nu are deci inca sensul sau specializat din Fiinta si timp si este limpede ca -lasat netradus in cuprinsul textului de dragul continuitatii terminologice cu lucrarea mai tarzie - el s-ar fi transformat in mod inutil intr-o hieroglifa, in loc sa functioneze in mod viu, cu sens. Un alt impediment in calea acestei optiuni l-a reprezentat desigur si faptul ca Heidegger foloseste in cateva randuri deopotriva si termenul de Existenz, fara ca cele doua concepte sa se confunde. In aceasta situatie, ni s-a parut insa mai simplu sa traducem acest din urma termen prin "existenta genuina", conform interpretarii pe care i-o da Heidegger insusi in text, rezervandu-l pe "existenta" pentru Dasein. Cel de-al doilea termen care are nevoie de o lamurire speciala este Venoabrung. Termenul inseamna in germana uzuala pur si simplu "pastrare" sau "prezervare", iar cele mai multe dintre ocurentele sale in text se lasa fara probleme traduse in acest fel. In schimb, Heidegger cauta sa interpreteze prin acest termen, intr-un mod destul de alambicat, ceea ce Aristotel desemneaza prin UA1l8EUEtv, iar in acest sens - in conditiile in care termenul german utilizat il contine, deloc intamplator, si pe "wahr" (adevarat), Iasandu-se citit deopotriva ca .ver-wahrung" (adeverire, sa spunem) - am putea fi ispititi sa cuprindem in traducerea termenului si aceasta nota de sens, redandu-I bunaoara sub chipul "pastrare si adeverire". Este neindoielnic ca aceasta din urma nota de sens functioneaza intr-adevar la Heidegger in chip sugestiv in fizionomia termenului. In schimb, daca avem in vedere strict felul in care este interpretat in text conceptul aristotelic UA1l8EUEtv si deopotriva sensul pe care il aloca Heidegger in acest context lui Verwahrung, vedem numaidecat ca efortul sau merge necontenit inspre eliminarea oricarei trimiteri la "adevar", cautand sa trateze termenul aristotelic exclusiv ontologic, ca "pastrare" a unei fiintari inteleasa in mod eminent sub aspectul miscarii,
Am preferat astfel sa urmam mai degraba argumentul propriu-zis al lui Heidegger, decat sensurile reziduale pe care el se sprijina, chiar daca aceasta decizie produce inevitabil o anumita saracire a intelesului. Varianta contrara ar fi facut o concesie sugestivitatii textului heideggerian sub o forma in sine lipsita de orice sugestie.
In cadrul prezentei versiuni romanesti sunt marcate cu cifre, intre paranteze drepte, pe margine, paginile editiei germane. In subsolul paginii sunt reproduse indeobste, in cazul in care nu se mentioneaza altminteri, notele editorului german, consemnand cel mai adesea notatii marginale ale lui Heidegger. Parantezele introduse de editorul german au fost marcate cu [ ] , pentru a le distinge de cele ale autorului, marcate cu .
As vrea, in final, sa le multumesc lui Paul Marinescu si lui Catalin Cioaba pentru atentia cu care au revizuit textul traducerii, si Ramonei pentru ajutorul acordat in redactarea sa. De asemenea, sunt recunoscator CNCS-UEFISCDI pentru sprijinul fara de care volumul de fata nu ar fi putut sa apara.


Titlu: Interpretari fenomenologice la Aristotel
Subtitlu: Referat redactat pentru facultatile de filozofie din Marburg si Göttingen
An aparitie: 2013
Editie: I, bilingva
Pagini: 200
Format: 13x20 cm
Traducere: Christian Ferencz-Flatz