In cartea lui despre Biserica Ortodoxã Romanã, Cristian Vasile atinge multe subiecte delicate, in rãspãr cu modul de abordare al istoriografiei oficiale. Autorul sustine cã puterea (pro)comunistã nu a apelat intotdeauna la fortã si nu a subordonat Biserica doar prin presiuni, arestãri si amenintãri, ci si prin specularea unor adanci tensiuni si rivalitãti din interiorul clerului. Marea flexibilitate a conducerii PCR in politica religioasã s-a vãdit incã din 1945, cand unii preoti si teologi epurati au inceput sã fie „recuperati" si ulterior chiar folositi ca informatori. E o realitate tristã cã mai multi preoti au fost arestati sau anchetati din cauza denunturilor altor clerici. In timp ce planul comunist de supunere a Bisericii, care s-a conturat in anii 1947–1948, a fost coerent, dar si flexibil,

lumea clerului a fost dezbinatã. O firavã solidaritate a preotimii din eparhii cu prelatii deveniti indezirabili pentru comunisti (cu mitropolitul Irineu al Moldovei, de pildã) nu a lipsit, dar a fost repede inãbusitã cu metode politienesti.

In final, ajutat si de memoriile lui Petre Pandrea, Cristian Vasile incearcã sã desluseascã imprejurãrile prigoanei declansate in anii '50 impotriva mãnãstirii Vladimiresti.

Personajele luminoase ale cãrtii sunt doi prelati: patriarhul Nicodim si mitropolitul Irineu; dispariþia lor in 1948 — suspectã, dupã unele surse — anuntã o nouã epocã. Insã cititorul se va intalni si cu personaje secundare, precum Arsenie Boca, Benedict Ghius, mari duhovnici ai ortodoxiei, sau cu ierarhi de azi: PF Sa Teoctist, IPS Antonie, IPS Bartolomeu si altii, care in urmã cu 40–50 de ani erau doar tineri cãlugãri sau diaconi.