Supervizarea in psihoterapie este o provocare atat personala cat si profesionala. Modalitatea de a invata cum se poate face psihoterapie eficienta si mai ales ce din tot ceea ce se invata conteaza conform procentului Pareto (20% din ceea ce invatam si utilizam ne ajuta a fi eficienti in 80% din cazuri) se poate transforma intr-un obiectiv de cercetare in dezvoltarea eficientei si eficacitatii demersului psihoterapeutic. Prin natura sa,  psihoterapia se sprijina pe un proces interpersonal complex, care inglobeaza teorie si practica deopotriva, aspecte stiintifice dar si arta ce tine de aspecte particulare, individuale ale celor implicati. De aici, multiplele variabile de manipulat in directia descoperirii acelor elemente ce pot fi continute in procentul de 20% amintit mai sus. Pe de alta parte, necesitatea dezvoltarii competentei clinice reclama un cadru, uneori mai putin flexibil de invatare, in care clinicianul novice sa poata fi securizat intai de tehnica invatata, pentru ca apoi sa treaca de acest aspect in dezvoltarea competentei inconstiente ce conduce la stadiul de expert in acest tip de interventie. Asadar, rolul unui supervizor este multifatetat de sensibilitate interpersonala, cunostinte dobandite si gandire clinica judicioasa (Ladany, Friedlander si Nelson, 2005), indepartandu-se de procesul psihoterapeutic in relatie cu supervizatul. In conditiile in care relatia de supervizare este stadiala – la inceput este didactica, suportiva alaturi de dezvoltarea competentelor supervizatilor, apoi, pe masura ce relatia evolueaza, centrul atentiei se distribuie in zona indoielilor supervizatilor referitoare la performanta lor, pentru ca apoi, spre sfarsitul acestei relatii sa apara elemente de ordin consultativ – ceea ce poate deveni important a putea replica sunt elementele ce contin informatii referitoare la proces, la dinamica si mai putin la rezultat in acest cadru al supervizarii. De aceea, tentativa studiului de fata isi propune sa cuprinda o parte din tot acest proces complex, dezvoltand un posibil model empiric de studiu al acelor elemente ce pot conduce la eficienta in supervizare, si implicit in psihoterapie.