N. 12 sept. 1882, com Cenade, jud. Alba - m. 28 mai 1963, Cluj. Prozator. Fiul lui Nicolae Agarbiceanu, padurar din Agarbiciu, jud. Sibiu, si al Anei (n. Olariu), din Cenade. Scoala primara in satul natal (1888-1901), unde isi ia si bacalaureatul. Facultatea de Teologie din Budapesta (1901-1904); continua studiile universitare la Facultatea de Litere, sectia limbi clasice, istorie si romana (1904-1905). Activeaza in societatea studentesti „Salba” si „Petru Maior” din capitala Ungariei. Dupa debutul (cu poezii putin semnificative) in Unirea din Blaj (1899), adevarata intrare in literatura si-o face prin colaborarea la Luceafarul (1902), unde devine principalul prozator al gruparii. Debut editorial cu vol. De la tara (1905). Renuntand la continuarea studiilor filologice, obtine o parohie in Muntii Apuseni, in com. Bucium-Sasa (1906-1910); apoi trece paroh la Orlat, langa Sibiu (1910-1916). Colaboreaza la revistele Ramuri, Viata Romaneasca, Neamul romanesc, Cosanzeana etc. Membru marcant al „Astrei” si unul dintre fondatorii Societatii Scriitorilor Romani. Dupa Primul Razboi Mondial, petrecut in refugiu in Moldova si Rusia, se stabileste la Cluj (1919), unde desfasoara o fecunda activitate literara, culturala si sociala, ocupand si diverse functii politice si ecleziastice. Membru al Academiei Romane, ales la propunerea lui Sextil Puscariu. Conduce temporar cotidianul Patria (1919-1927) si rev. Transilvania (1928-1929), intemeiaza rev. Tribuna (1938-1940). Culegerile de povestiri, schite si nuvele (De la tara, 1905; In intuneric, 1910; Doua iubiri, 1910; Popa Man, 1920; Chipuri de ceara, 1921; Spaima, 1922), romanele din acesti ani (Arhanghelii, 1914; Legea trupului, 1926; Legea mintii, 1927; Dolor, 1930; Domnisoara Ana, 1942; Valtoarea, 1944) tind sa cuprinda realitatea romaneasca intr-o vasta cronica. Prospectiunea trecutului il preocupa intens in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, petrecuti la Sibiu (1940-1945). Revenit la Cluj, reintra – dupa o relativa eclipsa – in viata literara; ales membru de onoare al Academiei (1955); prezent in reviste cu proze scurte, fragmente, articole pe teme diverse; reia ciclul Amintirilor (1940) si editeaza cateva vol. noi, pregatind, totodata, textul revizuit al Operelor (serie inaugurata in 1962). Inscris intr-o traditie distincta, Agarbiceanu cultiva o proza incarcata de substanta umana, de intuitii psihologice si etice surprinzatoare. Scrutarea ironica, sceptica a unor realitati sociale il indeparteaza simtitor de intentia subiectiva moralizatoare, prin prevalenta faptelor si experientei de viata incorporata in fabulatia epica. Stil fara stralucire, adesea neglijent, alteori imbibat cu un farmec narativ direct, care este si al oralitatii si al curentului liric subteran ce-i strabate intreaga opera. Premiul national pentru proza (1927).