O marturisire:

„Cerand iertare” – asa incepe acest volum. Iertare ca indraznesc sa mai scriu versuri si, iata, sa le mai si public: depasit moral cum sunt de aceste vremuri nenorocite („pandemie-razboi”; nu numai). Datorita scrisului (si cititului) ma mai suport, supravietuiesc (numai cand scriu, rar, din pacate, simt ca nu traiesc degeaba). Sa fac fata, mi-am tot distras atentia de la realitatile cotidiene, scriind pentru sertar. Am anuntat, la sfarsitul anului 2017, ca nu mai scot nici o carte, era o reactie naturala a mea de dorinta de izolare, sa-mi mai impac sufletul. Au trecut anii si am luat seama ca sunt tot mai dezechilibrat insa, ca am nevoie de un „punct de sprijin”, pe care nu-l pot avea, previzibil, decat definitivand o carte (deformat profesional cum sunt; altii au alte supape la dispozitie). Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, m-a anuntat ca in 2022 ma include obligatoriu in planul de aparitii cu Jurnalul meu din anul Revolutiei (serializat in

revista lui, Scriptor). Mi-a spus ca ma dezleaga el (a avut tata preot) de „pedeapsa” de a nu mai publica nici o carte. Cum m-am indepartat de duhovnicul meu (care ar fi trebuit sa ma ierte, pus in genunchi, ca-mi incalc promisiunea de a nu mai publica o carte), am acceptat.

In secret stiind ce am declarat la o ancheta a Romaniei literare, anul trecut: Imi las organismul sa se consume de la sine, scriu spontan, „varsta launtrica” se plimba intre anul nasterii si anul mortii (mi s-a ghicit 2023-2024). Chiar asa, mi s-a ghicit anul morþii: 2023 (moarte violenta, probabil accident de masina), nu-mi mai amintesc de cine si cand. Un motiv in plus. Cum altfel sa intampin ultimul meu an „ghicit” decat cu o carte de versuri? Cerand iertare…

Liviu Ioan Stoiciu,

2 mai 2022, Brasov