Regretul din scrisori il aflam in intregul sens al romanului Dumineca orbului, in acord cu tonalitatea tragica generalizata la toata opera lui Cezar Petrescu. Nu trebuie cumva sa se inteleaga ca de la acest episod a inceput tragismul acestei opere, ci ca romancierul insusi, ajutat si de eroina scrisorilor, a transformat episodul in substanta asemanatoare cu a scrierilor sale. Poate ca mai merita spus despre eroina ca ea, cu pasiunea ei pentru occidentalism, pentru modernitate – pe care i-o constata staruitor autorul in scrisori – dobandeste o configuratie specifica in roman, in personajul Sanda Dobrotescu, mama vitrega a lui Sergiu Miclaus, iubindu-l cu severitate, sanctionindu-l cu grija parinteasca, austera, corecta pana la pedanterie, si care, dupa o viata in care a adorat tehnica moderna extrema, si s-a cenzurat pana la defeminizare, moare ca un biet om, nici demn, nici supus autocontrolului, ci cautand cu disperare sa se agate de viata, ca orice faptura de sub soare.

Dumineca orbului are, dupa cum se vede, si un sens autocritic: este descarcarea unei obide proprii, a unui regret, sanctionarea severa – nedeclarata niciodata de scriitor, dar atat de evidenta din compararea romanului cu scrisorile – a unui episod trait de el insusi cand s-a identificat prea mult cu eroii propriei imaginatii, cand si-a transformat prea mult existenta in substanta operei proprii.

Mihai Gafita