Carticica, porneste fara mine spre cetate – eu n-am sa te invidiez.

Ah, vai, acolo stapanului tau nu-i e permis sa mearga!

Mergi, insa fara de podoaba, asa cum i se cade celei ce vine de la exilat:

trista carte, poarta podoabele ce sunt dupa masura astor vremuri.

Nu merge invesmantata in mantie de purpura –

aceasta nu-i culoare a jalei potrivita –

sa nu ai titlu rosu-aprins, si nici hartie lucitoare,

nici albe ornamente ori fildes sa impodobeasca a´ tale margini negre.

Acest fel de podoabe se cade sa le aiba doar cartile ferice.

In loc de asta, tu trebuie sa porti mereu memoria ursitei mele crude.

Capetele nu-ti fie netezite nicicum cu piatra ponce,

ci sa te arati zburlita, cu file ravasite.

Sa nu te rusinezi de ale tale pete: cel ce le vede

va sti ca lacrimile mele le-a facut.

Mergi, carte, si saluta acele dragi meleaguri, dand glas acestor vorbe,

ca astfel eu, prin tine, acolo sa pasesc.

Iar daca, din multime, se va ridica vreunul ce inca nu m-a dat uitarii,

de va mai fi vreunul ce poate va-ntreba de mine,

tu spune-i ca-s in viata, dar nu ca as fi bine;

zi-i ca amaru-mi trai mi-e darul unui zeu.

In rest, ramai tacuta – acel ce vrea mai multe-a sti pe tine te citeasca –

fereste-te sa spui, chiar si din intamplare, ceea ce-i de prisos!

Indata, cititorul isi va aduce-aminte de vina ce-am avut,

iar toti in glas m-or acuza ca pe-un netrebnic criminal.

Scrisori din exil. Tristele. Ponticele

Nr. de pagini : 330
Anul aparitiei : 2018