Chiar daca nu se numara printre cele mai importante reusite artistice ale prozei lui Ionel Teodoreanu, romanul Lorelei reprezinta totusi ceva mai mult decat o lectura agreabila, de vacanta, cu parfum sentimental-dulceag, de melodrama provinciala. Desi conventional si in buna masura previzibil, romanul aduce in atentie, fie si indirect, cateva aspecte surprinzator de actuale, cum ar fi acela al raportului dintre scris si mistificare sau dintre scrisul feminin si cel masculin, furnizand – la limita – chiar argumente pentru a specula pe marginea a ceea ce s-ar putea numi „scrisul in doi“. [...]

Una peste alta, in pofida tezismului, a coincidentelor cam neverosimile si a excesului imagistic, Lorelei ramane o opera captivanta, care nu a imbatranit prea mult odata cu trecerea timpului. Poate si pentru ca, in mod paradoxal, tocmai elementul considerat de critici prea putin plauzibil artistic are ca punct de plecare un fapt real (farsa epistolara ticluita de Stefana Velisar Teodoreanu).

Acest biografem, indeajuns de insolit, in sine, pentru a stimula reflectia teoretica pe marginea infiltrarilor insidioase dintre realitate si fictiune, daca ar fi fost valorificat fictional si din celalalt unghi, al scriitoarei, ne-ar fi putut oferi o imagine in oglinda a esecului cuplului in literatura interbelica. Insa chiar si asa, avem in fata un roman-oglinda, din ale carui reflexe ambigue razbat semnele fatalei incomprehensiuni. Formula elegiacului Lorelei este, in fond, foarte caracteristica pentru climatul literaturii romane dintre cele doua razboaie mondiale, un climat in care spulberarea increderii in temeinicia lumii produsa de marele razboi si-a pus definitiv amprenta, fie si prin ricoseu, asupra plasmuirilor fictionale.

Catrinel Popa