Ca Marguerite Yourcenar iubea nespus caligrafia prozei extrem-orientale era un lucru lesne de banuit inca de la aparitia, in tinerete, a volumului de nuvele Povestiri orientale. Surpriza avea sa vina abia catre sfirsitul vietii sale, cind, dintre toti scriitorii japonezi ai secolului XX, prozatoarea a ales sa scrie despre Yukio Mishima. O alegere facuta, am spune, nu atit dintr-un impuls estetic, cit dintr-unul aproape fizic: scriitoarea care a explorat cruzimea vietii si dilemele ei morale ca putini alti scriitori europeni nu putea sa nu se infioare de cruzimea transfigurata si dureroasa dilema prezente la tot pasul in viata si opera celui mai framintat dintre scriitorii japonezi contemporani. Si cu inalta infiorare a si scris Marguerite Yourcenar despre izbinzile si despre pustiul sufletesc al lui Mishima, despre forta marilor sale romane si despre ratacirile lui politice, dar mai presus de toate despre moartea din alt veac pe care si-a ales-o.