„Urmarind anii de ucenicie si calatorie ai lui Dinu Zarnescu, Bogdan Cretu ii recupereaza prospetimea prin inepuizabilul sau libido scriptural, lansindu-se intr-un biografism bine fantasmat, si ne poarta, dezinvolt, de la tara la oras, din spatiul academic romanesc in cel occidental, din caminele studentesti si amfiteatre in muzee, la opera, in metroul parizian – peste tot, cu o mare foame de medii si tipologii. Dar, in primul rind, ne ofera – intre gasconada si drama, cind liric, cind sarcastic, cind ca un moralist autoironic – o galerie fara egal de personaje feminine, revizitind – pe cit de exuberant, pe atit de nuantat – erosul si polemizind indirect cu tezele uniformizatoare si castratoare ale ideologiilor de gen. Bogdan Cretu ofera, cu primul sau roman, o carte pentru toata lumea (insa nerecomandabila minorilor [sic!], plina de verva picaresca si bulimie livresca, pusteasca si inteleapta, realista pina la a atinge, pe alocuri, un naturalism crud si ireala, cind trebuie, pina la transfigurare.” (O. Nimigean)

„Personajul central, scriitor la viata lui, apare in scena de la inceputul romanului grabindu-se spre spitalul in care tatal sau trage sa moara, pentru ca in ultima pagina sa-l vedem grabindu-se parca sa iasa din scena vietii, intr-un Porsche Panamera care ruleaza cu 230 de kilometri pe ora spre Paris. Instinctul mortii, asadar, incadreaza o naratiune predominant erotica. Romanul imi aminteste de Dragostea in vremea holerei si mai ales de declaratia lui Gabriel García Márquez la aparitia cartii: «Este pentru prima data cind am avut curajul sa scriu patru sute de pagini numai despre dragoste». Si in cazul lui Bogdan Cretu este pentru prima data, dar curajul sau il vad indoit, dat fiind ca povestea lui se intimpla in Romania, unde o scriitoare de etnie svaba-evreiasca, viitoare laureata a Nobelului literar, violata de trei securisti, naste in exil o fata pe care o boteaza Romanita, al carei tata il considera a fi Poporul Roman.” (Radu Aldulescu)