Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schulz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher a fost numit de critica occidentala „un scriitor de sanatoriu“. A suferit de foarte tanar de o forma violenta de tuberculoza a oaselor, boala care l-a sechestrat timp indelungat in saloane de spital. A murit in 1938 la numai 29 de ani, dupa ce scrisese patru carti: Corp transparent (1934), Intamplari in irealitatea imediata (1936), Inimi cicatrizate (1937) si Vizuina luminata (publicata postum, in 1971). Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera in care relatia individului „ales“ cu lucrurile si fiintele contamineaza actul scriiturii.

Viata lui Blecher continua la Roman asa cum am vazut-o. Voi mai avea vreodata curajul sa ma vait de ceva? Voi mai avea nerusinarea sa am capricii, indispozitii, enervari?… El traieste in intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstracta, nebuloasa, cu termen lung. E moartea lui, precisa, definita, cunoscuta in detalii, ca un obiect. Ce ii da curaj sa traiasca? Ce il sustine? Nu e nici macar disperat. Nu inteleg, marturisesc ca nu inteleg… Noaptea l-am auzit gemand din odaia lui, tipand – si am simtit ca mai e cineva in casa, afara de noi, cineva care era moartea, destinul – nu stiu cine.“
Mihail Sebastian, Jurnal, miercuri, 30 septembrie 1936

Ceea ce-l inrudeste structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser e mai ales facultatea de a se instala in nenorocire, de a o accepta ca o conditie a vietii curente. inainte ca boala sa se manifeste, el inregistreaza o agresivitate sistematica a universului, indreptata impotriva sa. Exista locuri virane sau inchise, care ii provoaca invariabil stari de lesin voluptuos, prevestite printr-o bizara betie olfactiva. Lucrurile ies din neutralitatea lor si-l asalteaza, cautand sa-l fascineze sau sa-l terorizeze.
Ovid. S. Crohmalniceanu

Realitatea unica si limitata a fiintei noastre unice si limitate seamana cu un cosmar nocturn din care insa nimeni nu ne trezeste: «bizara aventura de a fi om» nu este decat aceasta zbatere inutila in ghearele unei conditii din care nu exista iesire, cu exceptia unor rare si pasagere momente de beatitudine, cand identitatea noastra este suspendata si ne ingaduie, ca intr-un vis frumos de aceasta data, sa participam la existenta esentiala, profunda si infinita a Marelui Tot…
Nicolae Manolescu