Nu mai aveam nicio cale de retragere. De fapt, ca sa fie clar: nu am luat decizia de a muri pentru ca mi s-a urat viata si nici din pricina groazei devastatoare de repetarea experientelor prin care trecusem la Sachsenhausen, ci pentru ca am inteles cum am trait si ca nu mai puteam trai nici astfel, nici altfel. Ne luam zilele atunci cand nu mai avem pentru cine sau pentru ce exista. In viata ne tine fie dragostea si grija pentru cineva, fie sentimentul unei datorii, certitudinea unei meniri. In momentul cand constati ca nu ai nici una, nici cealalta, ajungi la punctul zero, descoperind abia atunci ca moartea e o fatalitate, iar viata o sansa unica. Cat suntem tineri, nu pricepem in ce masuranasterea noastra a fost un accident improbabil si nici macar faptul ca odata nascuti, moartea ne asteapta neindoielnic. Ne traim anii cei mai buni ca si cum am scrie viata pe ciorna, imbatandu-ne cu iluzia ca va veni odata un moment, marele moment al vietii noastre, cand o vom asterne pe curat, si numai cand incepem coborarea realizam ca viata se traieste intr-o singura redactie – de la inceput pana la sfarsit. Nu razi nimic din ea. - Oleg Serebian