Ceea ce nu s - a consemnat inca in teologia biblica este marele adevar ca Noul testament (spre deosebire de primul, incheiat intre Dumenzeu si poporul lui Israel), se incheie intre Tatal si Fiul Sau - acum si om, si lasat mostenire acelora dintre oameni care vor fi in Hristos („fii in Fiul”). Aspectul formal al acestul Testament este rugaciunea arhiereasca in care se precizeaza clauzele acestui act testamentar, iar aspectul real se cuprinde in jertfa de la Cina, confirmata in mod vazut de cea de pe Golgota. De aceea se poate numi un legamant vesnic (tema centrala in Epistola catre Evrei), fiindca se lucreaza cu categorii vesnice. Oamenii (vezi si participarea la chip - la prima Creatie - Testament) doar vor participa (prin credinta si cunosstere) la acest act savarsit de Fiul, si prin aceasta ei vor fi beneficiarii si nu una din partile contractante. De aceea se va numi si Testamentul harului. fiindca oamenii vor beneficia „in har” de roadele unui act implinit (lucrat) de Dumnezeu - in exclusivitate si in deplina libertate, nefiind constrans decat de iubire.
Intreaga realitate neo - testamentra se consuma la nivelul Dumnezeirii, si numai iconomic - in tinutul omului. Acesta este invitat la acelasi nivel al indumnezeirii, prin participarea sa la realitatile Noului Legamant, scris nu pe table de piatra, ci in inima (a Fiului mai intai si a celor infiati prin har, adica prin iubire), aspect surprins de profet cu mult inainte de a se implini. „Dar iata legamantul pe care - l voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie, si le voi fi Dumnezeu, iar ei Imi vor fi popor” (Ier. 31,33)