Pe canavaua unei naratiuni despre Maria din Magdala asistam de fapt la o poveste cu radacinile in cer, care origineaza faptele "reale" si le umple de sensuri nebanuite. Fundalul ajunge in cele din urma sa copleseasca prim-planul naratiunii si sa dea coerenta evenimentelor traite de eroina. Un amestec fascinant de real si ireal, de frust si poetic, de sensuri si contrasensuri - iata ce face inconfundabil stilul Stelei Ghetie.

*

Tot asteptam sa vina prima piatra. Apoi a doua, apoi celelalte. Imi doream sa simt cum tasneste sangele. M-am gandit la osanditii carora le-am dat apa cand ii intindeau pe cruce. O sa treaca repede. Sau mai incet, dar o sa treaca. Sa inceapa odata ca sa se termine.

Ii zaream ingramaditi in capatul celalalt al curtii. Bine ca erau gata sa ma omoare cu pietre, foarte bine, asa se si cuvine, da, asa trebuie. Trebuie sa ma omoare pentru ca am iubit. Pentru ca nu iubesti si nu ai nevoie sa fii iubit decit daca-ti lipseste ceva de care nu vrei sa-ti amintesti.

Si daca ti-ai amintit, nu mai poti sa uiti.

Dar prima piatra nu venea.

Soarele pustia ulita. Nu mai vedeam nimic. Undeva, sub un maslin, era totusi cineva. O umbra. Scria ceva cu degetul pe nisip.

Langa el, un maldar de bolovani.

Apoi a sters totul si s-a intors catre mine.

Stela Ghetie