...daca ar fi sa ne luam dupa cele spuse de G. Calinescu in Istoria... sa: „Nazuinta cea mare a lui E. Lovinescu a fost de a scrie nuvela si roman”. Doar ca aceasta fraza, in parte adevarata, nu ne poate satisface in prea mare masura; si aceasta pentru ca ea nu ne da o justificare destul de convingatoare a lui Lovinescu romancierul.
Pentru a-l intelege ca atare, va trebui sa facem cateva sumare observatii cu privire la dimensiunile prozei literare pe care a scris-o. Pana in 1927, in afara de Nuvele florentine (1907), Scenete si fantezii (1911) sau Crinul (1912), Lovinescu pare sa fi fost preocupat de un nucleu in jurul caruia se aduna urmatoarele romane: Aripa mortii (1913), republicat ulterior sub titlul Comedia dragostei, apoi Lulu (1920), pentru ca in 1927 sa topeasca la un loc Comedia dragostei si Lulu sub titlul Viata dubla. Este poate scrierea cea mai slaba pe care a produs-o vreodata.
In jurul anilor ’30 apar romanele ciclului Bizu: Bizu (1932), Firu’n patru (1933), Diana (1936), Mili (1936), Acord final (1938–1939). In pauza dintre Firu’n patru si Diana apar Mite (1934) si Balauca (1935), in acelasi ritm de un roman pe an.

...Ar trebui discutata insa, inainte de toate, ideea de autobiografie; trebuie precizat de la bun inceput ca in cadrul ciclului adevarat roman autobiografic este doar Bizu, celelalte detasandu-se mai mult de datele reale ale biografiei. in principiu ele ar trebui sa respecte un adevar general psihologic al personajului, care se pastreaza in limitele impuse de primul volum din ciclu. Bizu este deci o ipostaza a lui Lovinescu in masura in care ii respecta datele psihologice si temperamentale; cum e insa de presupus ca axiomatica subiectivitatea lovinesciana si in fond propria iubire de sine, romanul care deschide ciclul, si intr-o proportie mai mica ulterioarele, ar putea sa intereseze mai ales prin aceasta lumina pe care o arunca asupra resorturilor ascunse ale personalitatii criticului si romancierului.
Lovinescu insusi a insistat in unele interviuri asupra faptului ca Bizu reprezinta copilaria sa: afirmatie doar in parte adevarata, pentru ca tonul romanului nu este nici pe departe cel al analizei cresterii si maturizarii, ci acela al detectarii, in psihologia eroului, urmarit in doua sau trei momente, a modului in care anumite constante psihologice si morale, in esenta acel sentiment al zadarniciei, un scepticism de moralist sau referirea continua la moarte, se manifesta pe parcursul intregii vieti a personajului. Marian Papahagi