Imi amintesc bine momentul: tocmai incheiasem lectura romanului sau “Viata pe un peron”, caruia urma sa-i fac o prefata pentru editia de la Corint. Eram, de ani buni, impresionat si intimidat de Octavian Paler.

De cartile sale, ca si de iesirile in spatiul public, intotdeauna memorabile prin greutatea si tonalitatea cuvintelor rostite. Intr-o epoca a logoreei si grafomaniei, cu atatia analisti improvizati si scriitori inchipuiti, acest intelectual stralucit avea darul de a restitui cuvantului gravitatea pierduta si axa lui interioara. Aproape fiecare propozitie scrisa ori rostita de Octavian Paler se intiparea in memorie si in constiinta, facandu-te sa gandesti si sa-ti pui intrebari. Ceea ce ma frapase recitind “Viata pe un peron” era nevoia de comunicare a autorului.

In toate cartile lui Octavian Paler exista o voce multiplicata, un ego ce se diminueaza voit, ca sa inregistreze alteritatea. Cand interlocutorul lipseste, Octavian Paler si-l creeaza, dedublandu-se si purtand pasionante dialoguri interioare. Mi se pare inutil sa caut, in dialogul acesta, o sintagma pe care s-o plasez in titlul cartii. Definitia ei ideala, argumentul peremptoriu, recomandarea cea mai buna este chiar numele autorului cu majuscula, care a compus-o, sclipitor, la patru maini. Daniel Cristea-Enache