“Asa cum despre moarte nu se poate vorbi in mod fecund decat din punctul de vedere al vietii, nu am vorbit aici despre ura decat dintr-un interes plin de afectiune pentru lumea in care traiesc. Soarta ei nu are cum sa-mi fie indiferenta. Asadar, nu-mi place sa urasc de moarte si, daca am scris acest text, am facut-o pornind de la stupefactia ca ceva precum crima - si mai ales aceea facuta cu sistem - poate in genere sa existe. Totusi ura exista, dupa cum exista si crima, iar prezenta lor in viata noastra, mai ales cand capata conotatie istorica, trebuie luata in considerare. Dupa 1984, ura organizata ca principiu de guvernare a pustiit societatea romana: a pustiit sufletele oamenilor si relatiile dintre ei, asa cum, prin instinctele de distrugere declansate, a pustiit acumularile trecutului si, deopotriva - devenite ale tuturor si ale nimanui -, pamantul tarii, apele si padurile ei. Procesul acesta continua astazi in alte forme. Ceea ce ne chinuim noi sa punem pe picioare este in fond o tara devastata de efectele urii institutionalizate istoric. Am luat ura in considerare asa cum medicul, pentru a-l vindeca pe pacient, trebuie mai intai sa se aplece asupra bolii lui.” (Gabriel Liiceanu)