Dar intamplarea e intamplare, o stie, chiar daca a uitat de unde ; o fi fost la Studion sau la alta manastire, atonita sau nu, poate si pe vreun drum, la un han, intr-o crasma ; oamenii povestesc de toate in calatorie, si bune si rele, stiu ca n-au sa se mai intalneasca niciodata cu cine-i asculta si-si dau drum la gura ca la curea burduhosi de vorba, tinerete si batranete la fel chef si mai si canta. Ba i-a si cantat si tare i-a placut, de mai multe ori, cum i-a cerut el sa cante, si ce frumos, Doamne, ce frumos, a invatat si a cantat si el ; impreuna, cu cine ? - nu mai stie ; unde ? - nu mai stie, dar cantarea, aceea, ia s-o mai incerce ! Si se lumina, si nu se mai gandi la altceva, o stie, o aude, n-a mai cantat-o de nu mai stie cand, si tusi. 

Irmos ori axion?

Ca sa nu se sperie cantarea aceea, nu-i dadu inca drumu’ glasului, isi pazi cu mana ochii si cauta la culmi. Fasii alburii se desirau din pamant, un fel de glasuri si ele, si se intindeau tot mai subtiri destramari infragezite cu o abureala de coloare, plutitoare neguri pornite a fi poate nor, insa parca nehotarate; oricum, pornire inamorata asteptarii, fiindca tocmai [fusese] primita dezmierdarea taios de purelor calde raze. O simtea, nu caldura, ci alunecarea lor in sus. Tarate oarecum, ceea ce le aduna fiindu-le ca o chemare, pe masura ce se ridicau, ridicarea li se facea risipire, si pentru ca semanau a greutate care ca greutate s-ar tagadui, sau a zbor care si-ar cauta atingeri cu beznele taranei si chiar inradacinari, negurile, punte lorusi de dor, ca dorul siesi dorit, se naluceau frumusete azuriu realizata pieirii. Desavarsirea aceasta avea ceva in sine exaltant. Isi drese glasul mai cu hotarare. Simtea ziua, simtea primavara pe maini, dar condacul nu-i iesea din minte.