Ca si in cazul Cartii Psalmilor (Brumar, 2007), transpunerea in stihuri romanesti a celor doua texte biblice faimoase constituie (intr-o acceptie, speram, benefica) o compilatie... Ar fi de-a dreptul derizoriu (ba chiar aproape sacrileg) sa incercam un comentariu al lor in cateva cuvinte. Intrucat inconturnabila clapeta a volumului trebuie, totusi, scrisa, spune-vom doar atat: in timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipienta (si, de fapt, unica) pana la propria-i istovire, Cantarea Cantarilor ar fi (zis cvasi-pleonastic) o cantata; in ciuda cantabilitatii, insa, cel mai hermetic text este al ei, – pe cand al cestuilalt e sapiential si, ca atare, mult mai transparent.

Cat despre cel dintai, facand abstractie, aici, de conotatiile-i absconse si de subtextu-i esoteric, un comentariu optim (in, bineinteles, putine vorbe) ar fi acela din Samariteanca, o „proza” a marelui poet Arghezi: „Si in mijlocul manastirii, urzita cu fulgi de ceata, ea [<tiganca tanara si frumoasa>, n.n.] porni cu urciorul cu apa, ridicandu-si fusta ca o toga deasupra unui trup negru, molatic si sprintem, ca din Cantarea Cantarilor, insotita de murmur de cobze.”