Desi oamenii accepta usor complexitatea fenomenelor materiale, se feresc de ideea unei realitati spirituale care le da nastere. Omul de stiinta, chiar daca se crede ferm pe terenul cunoasterii, ramane, de fapt, dependent de presupuneri si de un plan spiritual nevazut. Progresul stiintific nu sporeste neaparat cunoasterea esentiala: legile si principiile fundamentale raman la fel de enigmatice ca in urma cu mii de ani, iar acumularea de informatii exacte nu poate compensa lipsa unei viziuni de ansamblu. Precizia formala devine o iluzie, daca nu se tine cont de contextul general al fenomenelor. Intelegerea profunda a lumii necesita strabaterea ordinii interioare a spiritului, recunoasterea semnificatiilor si functiunilor reale ale lucrurilor si evenimentelor. Autorul cartii critica specializarea excesiva a cercetarii, care risca sa transforme stiinta intr-un simplu mestesug tehnic, pierzandu-si scopul de a descoperi adevarul. Analiza obsesiva a detaliilor, izolarea disciplinelor si neglijarea perspectivei globale pot reduce cunoasterea la confuzie si erori. In acest context, stiinta poate deveni un instrument de inducere in eroare, daca pierde contactul cu adevarata sa misiune: slujirea Vietii si a Adevarului. Concluzia lui Alexandru Mironescu este ca omul de stiinta trebuie sa depaseasca limitele planului material si al specializarii inguste, redobandind o viziune de ansamblu. Doar astfel cunoasterea capata sens si relevanta, iar raportul Om–Adevar, problema fundamentala a cunoasterii, poate fi abordat cu adevarat.

Vianu Muresan