MANOIL - Roman de D. Bolintineanu, aparut mai intai in revista "Romania literara" din 1855 si, in acelasi an, in volum, la Iasi. Redactat intr-o prima forma in 1851, dupa chiar marturiile autorului, un fragment a aparut si in unicul numar, interzis de cenzura, al "Romaniei literare" din 1852, semnat D. Valentin.

In primul numar al reinviatei sale gazete, "Dambovita", din 1970, Bolintineanu retipareste o forma revizuita a inceputului romanului, sub titlul Manuel.

Manoil este unul dintre primele romane complete publicate in limba romana, construit sub forma epistolara, in maniera romantica, in traditia Afon Eloise, a Suferintele tanarului Werther, a romanelor lui Chateaubriand si ale D-nei de Stael. Forma epistolara, preferata de romancieri in epoca prcromantismului si in primele perioade ale curentului romantic, era prielnica prezentarii unui erou sentimental, melancolic, adesea pesimist, predispus la auto-contemplare si divagatii lirice; era, pe de alta parte, potrivita talentului unor scriitori inca nu indeajuns de obiectivati si nu suficient de stapani pe uneltele constructiei epice, asa cum era si Bolintineanu la jumatatea secolului trecut. Scrisorile din care e compus romanul iau repede alura unor pagini de jurnal, iar actiunea se desfasoara in doua etape, de cate doua luni aproximativ, separate intre ele printr-un interval de doi ani, pe care eroul principal ii petrece in strainatate.

Istoria e aceea a deziluzionarii, decaderii morale si redemptiunii prin dragoste a unui tanar inzestrai cu reale calitati intelectuale si sufletesti, dar avand un caracter slab, impulsiv si usor de manevrat de catre cei din jur.

In numeroase secvente din epistolele-jurnal, eroul isi face un autoportret de personaj romantic: orfan si sarac, insingurat si sentimental, sensibil pana la lacrimi in fata frumusetilor naturii sau a ingratitudinii omenesti, generos si curajos, in prima parte a romanului, sau, dimpotriva, cinic si juisor, risipitor si frecventand locurile de perditie, dezabuzal de toti si de toate, pana la a reflecta cu sange rece la sinucidere, in partea a doua. ii ambele ipostaze personajul pastreaza totusi doua trasaturi de caracter constante, care fac posibila si plauzibila legatura dintre parti si permit si finalul fericit: Manoil are un temperament maleabil, care-l face nu numai vulnerabil la influentele nefaste, ci si usor de redresat de catre cei care-i doresc binele, si e de o mare si impulsiva generozitate, care-i castiga sufletele celor din jur si-i procura aparatori in momentele de grea cumpana.

In prima parte, romanul este un fel de "educatie sentimentala" a eroului, savarsita in decorul vietii de mosie romaneasca la jumatatea secolului trecut; partea a doua, care sufera si influenta romanului "de mistere", gen E. Suc sau P. Feval, ne introduce in capitala tuturor viciilor si compromisurilor, care c gata sa-l piarda pe erou, de tentatiile si crimele careia scapa in extremis, prin devotamentul unei tinere fete pure si curajoase si printr-un favorabil concurs de imprejurari. Bolintineanu adopta in Manoil formula povestirii la persoana intai cu focalizare interna constanta, care serveste foarte bine scopurile romanului, ca si posibilitatile si limitele autorului.

Combinat cu forma de epistola-jurnal, acest procedeu permite o marc libertate in dimensionarea si angrenarea secventelor narative, trecerea uneori abrupta de la un moment la altul al actiunii, intercalarea fireasca a descrierilor si chiar incercarea de autoanaliza sufleteasca. Procedeul permite insa, inainte de toate, castigarea si pastrarea simpatiei cititorului fata de erou, in ciuda marilor sale greseli, lucru ce n-ar fi fost posibil daca se adopta o perspectiva externa, aceea a personajului martor sau a autorului omniscient. Focalizarea interna contribuie si la realizarea suspansului, mentinand temporar secretul in ceea ce priveste semnificatia si urmarile posibile ale unor fapte si menajand lovitura de teatru care permite un deznodamant fericit. Tot prin intermediul personajului, care in aceste momente se identifica in mod vizibil cu autorul, Bolintineanu ne prezinta scene din viata sociala romaneasca de la mijlocul veacului trecut, povesteste episoade semnificative (cum ar fi cel al Tudorei, al Anei sau al calugaririi fortate a surorilor Iui Alexandru C.) sau isi expune punctul de vedere in legatura cu literatura romana, facand propaganda unor colegi de breasla si de generatie.