… A fost odata lumea carciumioarelor pitoresti, in care mititeii erau cand muiati in sampanie, cand stropiti cu bere de la butoi, si al gospodariilor oneste, in care masa luata in familie, duminica, era privita cu religiozitate. Un univers patriarhal in care oamenii stiau sa se bucure de viata, celebrandu-i valorile simple, dar perene. Totodata, aceasta era si lumea chefurilor boieresti strasnice, a balurilor protipendadei si a banchetelor sofisticate ale Casei Regale.

In jurul lui „a manca – mancare“ vibra o intreaga cultura, nu doar culinara, pe care cel mai bine a descris-o Constantin Bacalbasa, autorul unui tom de referinta precum Dictatura Gastronomica (primele editii in 1934 si 1935).

Vechii Bucuresti, ca si intreaga Romanie, in fapt, erau un loc geometric al gustului, pasional, plin de temperament, in care emotiile se consuma intens, inclusiv la nivel culinar. Restaurantele, bodegile si bacaniile devin personaje importante ale vietii cotidiene, repere ale nivelului de civilizatie atins de Micul Paris contaminat de toate aromele balcanic-orientale, in care, la nivel istoric, s-au sedimentat, adesea haotic, influente de tot felul. Totul pare un cazan incins in care fierb ingrediente contradictorii, dar, finalmente, absolut savuroase. Permanent, cultura sa se nutreste dintr-un conflict interior constitutiv intre stratul popular-arhaic, al unui primitivism delicios, si cel deloc voalat, aspirational, de asumare a gastronomiei occidentale.

Un faimos enunt putea fi citit acum la propriu: Pohta ce-am pohtit…