Cine vrea sa cunoasca destinul literar al lui Panait Istrati trebuie sa inceapa prin a citi confesiunile sale ( Trecut si viitor, 1925; Confession pour vaincus, inclusa in volumul Vers l`autre flamme, Paris 1929) si corespondenta cu Romain Rolland, publicata de Alex. Talex in 1987, in Cahiers Panait Istrati (nr. 2-4). Va intelege ce-i cu acest prozator care spre sfarsitul vietii (29 decembrie 1934) marturiseste ca scrierile lui sunt, in proportie de 90%, biografice si autobiografice. „Il n'y a que les futilites que je modifie" - spune descoperitorului si protectorului sau francez, Romain Rolland... Precizare care trebuie primita cu oarecare rezerva pentru ca, se stie, scrierile biografice sunt, de regula, fictiuni biografice.

Sigur este, in cazul Istrati, ca toata estetica lui literara, cata exista, se bazeaza pe ideea de experienta. O idee care circula in literatura europeana din prima jumatate a secolului al XX-lea, de la Gide pana la Camil Petrescu si tinerii „trairisti" romani din anii '30. Pentru Istrati experienta nu-i un concept estetic, este o forma esentiala de existenta si inseamna, in fapt, a trai nemijlocit, a suferi, a iubi aproapele si a te jertfi pentru ideea de libertate. Fara aceasta patimire eroica si idealista literatura nu-i posibila, crede el. Dar sa ne intoarcem la confesiunile sale mai putin cunoscute de marele public (unele dintre ele interzise multa vreme in Estul Europei, de pilda Spovedanie pentru invinsi) din motive pe care le vom lamurii mai tarziu