O aparitie de genul acesta ar putea constitui o adevarata revelatie si un ghid util de lucru, atat pentru elevii liceelor noastre, pentru studentii de la filologie, dar si pentru profesorii lor.
CUPRINS
Prefata 5
5
Alfred Mosoiu
80
Alexandru Macedonski
13
Barbu Nemteanu
81
Stefan Petica
20
Alexandru Obedenaru
84
Dimitrie Anghel
28
Gh. Orleanu
86
George Bacovia
35
Vintila Paraschivescu
87
Ion Minulescu
42
Cincinat Pavelescu
88
Demostene Botez
54
Alexandru Petroff
89
Alice Calugaru
58
I. M. Rascu
90
Mihail Celarianu
60
Marcel Romanescu
93
Mihail Cruceanu
62
Mihail Saulescu
94
Nicolae Davidescu
63
Iuliu Cezar Savescu
97
Traian Demetrescu
65
Eugeniu Sperantia
98
Gabriel Donna
67
Alexandru Teodor Stamatiad
99
Elena Farago
68
Eugeniu Stefanescu-Est
101
Barbu Fundoianu
71
Constantin T. Stoika
106
Alexandru Gherghel
72
Alexandru Vitianu
107
Dumitru Iacobescu
73
Bibliografie selectiva
109
Emil Isac
76
D. Karnabatt
77
Claudia Millian
78
Prefata
Definirea simbolismului – curent, miscare, scoala literara – mai creeaza inca dificultati, mai ales in ceea ce tine de limitele temporale, vazand complexitatea autorilor si eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea ampla a diferentelor pe orizontala manifestarilor textuale dau insa in convergente la nivel vertical, conceptual. Simbolismul, curentul literar aparut pe fundalul unui cumul de crize si transformari profunde, atat de ordin social-economic si istorico-politic, cat si de natura filosofica si psihologica, axat pe explorarea subiectului, cunoasterii, comunicarii printr-o retorica revizuita la baza careia sta simbolul revalorizat este anuntat inca de „Corespunderile” lui Baudelaire in 1857. In jurul anului 1880, prin Rimbaud, Mallarme, Verlaine, se obtine intelegerea si asumarea noii constiinte a poeziei si limbajului poetic. In 1886 Jean Moreas formuleaza doctrina si oficializeaza termenul de simbolism.
Secolul XIX marcheaza o mare cotitura in domeniul cunoasterii. Subiectul cunoscator se pomeneste intr-un context in care, prin „moartea” lui Dumnezeu[1], a unui sistem imuabil de valori, totul se schimba vertiginos. Omul se confrunta cu un spirit nou, cel al vitezei mecanice, si cu masina, care tinde sa-i ia locul. Raportul dintre Om/Microcosm si Univers/Macrocosm este intermediat de progresul teh­nico-stiintific. Totusi, oricat de prins in acest iures, subiectul cunoscator nu se poate lipsi de perspectiva transcenderii finitului. Rationalismul inchide cunoasterea in parametrii experimentului, doar ca semnalele venite din domeniul intuitiei scapa masurilor logicii. Desacralizarea cere rescrierea mitului[2] in vederea reintegrarii Sinelui ideal (a acelui
„Autre” metafizic revelat lui Rimbaud in fosa dintre doua stari: constiinta-inconstient), care e proiectia eului in infi­nit. Eul poetic in criza rezoneaza cu Sinele/„Autre” neo-sacral. Posibilitatea exteriorizarii infinitului interior e dotarea corpului cu supraputere, in scopul trecerii peste limitele conditiei umane. Corespondenta realitatii exterioare cu cea interioara trece prin „dematerializarea”[3] analoaga sublimarii onirice. Plonjarea in misterul inconstientului pentru o raportare cat mai valorizanta a eului la un potential Sine din adancurile fiintei arata ca un sir de avataruri/lumi, derivate ale simbolului arhetipal. O suita fractala[4] de microcosm in microcosm in microcosm[5] asigura trecerea dinspre Haos spre Cosmos, si invers. Pentru a ajunge materie de Pagina, un univers al fictiunii, realitatea imediata si concreta trece prin simturile supraexcitate. Se obtine imaginea apta de a sta, ca „realitate intermediara”[6], intre „sensibil” si „intelectual”, dincolo de care sa se intrevada „gama” tuturor „antecedentelor mitice”. Catre Pagina deci se orienteaza si realitatea transfigurata, si multitudinea de oglindiri ale acesteia din toate timpurile, revalorizate acum de arsenalul tehnic nou (simbolul, corespondentele, analogia, sinestezia, sugestia, vagul, nuanta, clarobscurul). Instrumentul esential in explo­rarea noului este corpul supradotat, debordant, exuberant, expansiv, care poate auzi cu ochii, trai si in moarte si se identifica la fel de fireste cu „fermecatorul” Satan (Alexandru Macedonski, „Imn la Satan”), ca si cu „batranul” Dumnezeu (Demostene Botez, „Basm”).
Prin revalorificarea imaginarului colectiv cu ajutorul simbolului resuscitat din centrul unei retoricii adaptate la cerintele plonjarii in profunzimile fiintei si prin re-animarea substraturilor „adormite” (precum strigarea/trezirea „amorului de plumb”, la Bacovia) ale constiintei, Poema/Poetul (Constantin T. Stoika, „Vis mort”) transcende tipul ordinar de existenta si accede la alt nivel al reprezentarilor. Aparitia si preluarea estetica a conceptului de „inconstient”[7] deschide simbolului perspectiva sondarii, pe verticala, a „lumilor” sedimentate cultural in memoria pasiva, intermedierea visului il elibereaza de corvoada mimesisului si face trecerea prin timpuri si spatii, din viata in moarte, si invers, conventional posibila. Moartea e numita „au-dela”/mister/necunoscut. Poezia devine element in sine, care nu comunica, ci se reveleaza.