Romanul Rostul unei vieti este dominat de dialogul sincer al unor ratiuni responsabile. Asistand la acest dialog, in calitate de cititor, nu te construiesti spiritual, ci te descoperi ca spirit propriu. Cand ratiunile se smeresc in fata propriilor neputinte de a argumenta existenta spiritului ca om in creatie, ele reusesc sa se salveze prin intuitia purtatoare de adevar. Tristetea nascuta din neputinta omului de a rationa viata in creatie trebuie preschimbata in bucuria de a renaste pe cont propriu in mod intuitiv. 

Dialogul lui Martin cu Andrei, doua ratiuni neputincioase, chiar daca responsabile, descrie orgoliul nefiresc al ratiunii. Doar pe fondul ratiunilor smerite, intuitia fulgera si deschide orizontul de lumina al spiritului. Scos la vedere, adevarul a ceea ce esti iti da forta sa mergi inainte.

– As vrea sa fiu liber ca o pasare, m-am pomenit vorbind liber.

– Crezi ca pasarea e mai libera decat omul? Omul are capacitatea de a-si recunoaste libertatea, de a construi-o, de a-i da chip, ma contrazicea el. Mergi cu mine, sa iti arat ceva?

Nu stiu de ce ma mai intreba, doar stia ca il urmam oriunde. Mi-am racorit picioarele in apa izvorului si l-am urmat. Pasarile, prin ciripitul lor, creau un fond sonor halucinant. Ne afundam in padure. Parasisem poteca de ceva vreme. Martin urca inaintea mea si imi elibera drumul de crengi. Ne‑am oprit istoviti in fata unei grote. A dat la o parte crengile din dreptul intrarii si m-a indemnat sa intru. In stanca era scobita o grota ca un lacas pentru un pustnic. Era atat de scunda, ca nu puteai sta in picioare inauntrul ei. Pe un perete se vedea fumul impregnat. Cateva cruci scrijelite marturiseau ca fusese lacasul unui crestin. Martin se asezase in genunchi. Nici eu nu puteam sta altfel.

– Vin aici destul de des, mi-a marturisit. Aici a stat un om intreaga lui viata. Ce crezi ca a pierdut, din cele ce ne ofera noua viata?

– Ma simt ciudat, i-am marturisit. Incerc sa intuiesc trairile lui si ma copleseste neintinarea prin simplitate. Imi trebuie atat de putin pentru a supravietui si descopar ca, traind la limita supravietuirii, fericirea de a fi eu insumi, adevarat prin toate cele ce fac si gandesc, devine forta spiritului meu. Nu poate fi o bucurie mai mare decat sa te traiesti simplu si adevarat. Toate bunurile lumii, la un loc, nu ofera asa ceva. Parca simt un nucleu de bine, aici. Rugaciunea si credinta l-au redat siesi, pe acest crestin integru. A ramas aici ceva care marturiseste implinirea unui spirit, prin om. Cu rusine, marturisesc ca nu sunt capabil de un asemenea sacrificiu. Vezi, i-am spus sacrificiu unui mod de viata, pe care el si l-a asumat ca firesc.

– Crezi ca a fost rupt de lume, asa cum pare? Eu cred ca vedea lumea mai clar decat o facem noi, in mijlocul ei, imi spunea Martin. Intuitia vede ce doreste. Timpul si spatiul nu ii pot tine piept. Un om nu poate rezista aici, in mod rational. Credinta i-a intarit intuitia. Nu a fugit de frig sau de animalele padurii. Avea forta de a tine in frau creatia. Si, in plus, nu era singur. Spiritul nu traieste izolat de creatia sa. Pentru omul acesta, padurea era vie, la fel ca cerul sau luna. Toate ii apartineau pentru ca se daruise intru totul lor, prin iubire. Toate temerile tale nu pot fi stinse nici in orasul tau. Nu o sa te vindeci de teama si de singuratate, daca nu iubesti totul si daca nu ai incredere in tine si in toate. Eu ies si te las putin singur aici.

Ramas singur, mi-a fugit gandul la Dumnezeu. Aveam nevoie de siguranta si de insotirea cuiva. Ceea ce cautam ma speria. Cautam adevarul despre mine si pe masura ce Martin ma aducea pe calea catre sinele meu, constatam ca ma tem sa fiu eu insumi. Pustnicul acesta a suportat disperarea pentru a fi el insusi. Eu fugeam de durere. Am iesit.

– Ai mai aflat ceva despre tine? Eu mi-am descoperit aici toate slabiciunile, mi-a marturisit Martin.

Coboram nesigur, in spatele lui Martin. Soarele apusese demult. Nu stiu cat am stat singur in chilia pustnicului, dar mi s-a parut c-a fost o vesnicie. Timpul nu intra acolo.  

Lara Petrini