La locul intai trebuie pomenite Poeziile d-lui O. Goga (Budapesta, „Luceafarul”), amintite si mai nainte, premiate unanim de Academia Romana. Volumul incepe cu o Rugaciune foarte caracteristica. in ea se roaga lui Dumnezeu sa-l faca sa-si uite durerile sale, pentru ca sa-si poata varsa toate lacrimile pentru suferintele celor multi, sa-i elibereze sufletul de preocuparile subiective si sa i-i umple cu amaraciunea chinurilor poporului sau. Cu aceste sentimente de uitare de sine se intoarce feciorul preotului de sat acasa, in mintea lui se deslusesc amintiri din copilarie. Nu retine insa acele note care-i sunt scumpe Iui personal, nici nu descrie figurile care ar putea da un subiect potrivit artistului, ci inaintea ochilor sai sufletesti se aleg acele persoane care nu se deosebesc de semenii lor numai prin exteriorul lor, ci sunt niste factori determinanti in viata taranului roman, trasaturile concrete se pierd facand loc abstractiunii, omul dispare pentru ca sa apara tipul, satul devine insusi tipic pentru toate satele din Ardeal. Poetul stie sa desluseasca minunat trasaturile caracteristice de cele accesorii, un amanunt ce i se pare evocativ e primit, un gest marcant, o vorba apasata, spusa in momentul potrivit, sunt liniile prin care el schiteaza imaginea; prin sentimentele sale de sincera admiratiune el da suflet tipurilor descrise.

   Poetul e cuprins la inceput de duiosie, descriind reintoarcerea fostului taran la casa parinteasca pe care o gaseste aproape naruita, iar in ea pe cei ce l-au tinut la invatatura, pe parintii sai, ruinati materialiceste. Cu acelasi sentiment e descrisa Dascalita, aceasta fiinta care duce o viata resemnata, si stearpa, varsand pe ascuns lacrami in scrisorile ce le scrie flacailor din catanie, pentru marnele lor, nestiutoare de carte. Doua poezii foarte frumoase sunt dedicate tiganului lautar, purtatorului de cantece populare. Numai pentru aceasta insusire a sa, e numarat tiganul intre figurile satului si admiratia poetului pentru poezia poporului sau se manifesta in rolul deosebit ce-l da acestui lautar, ridicandu-l la inaltimi ametitoare atunci cand, dupa moarte, il pune sa cante doina inaintea tronului dumnezeiesc. Apoi gandurile sale trec la „codrul”, atat de strans legat de viata romanului si Ia Oltul ce cutreiera Ardealul. Si iata ca lira poetului se cutremura de un avant puternic si plin de barbatie cand raul e conjurat sa devina razbunatorul neamului romanesc.

   Cucernic isi aminteste pe „dascalul”, proverbul vietuitor al satului, si inalta un imn preotului, acestui „apostol”, care in tinerete a purtat sabie pentru liberarea natiunei sale, iar la batranete face, prin vorbele sale, sa alunece mana flacailor la cutitul din cingatoare. Cand, in sfarsit, se indreapta spre taranul insusi, spre cel ce-i osandit sa duca toata povara nedreptatilor, care insa poarta, ca marea linistita, furtuna razbunarii in sine, atunci se dezlantuie deodata toata puterea acestui viguros si pasionat poet. fara a fi vreodata elegie sau sentimental, d. Goga e cantaretul durerilor poporului sau, fara sa degenereze nicicand in retorica patriotica, e cantaretul nadejdilor lui. Imaginile sale sunt vii, limba are un parfum arhaic-biscricesc. E atata simtire in aceste poezii, care, prin continutul lor chiar, se potrivesc minunat in epoca aceasta de lupte pentru nationalizarea spiritului public, incat ele au facut pe poetul foarte tanar inca, de pe-o zi pe alta, copilul rasfatat al tuturor.

SEXTIL PUSCARIU