Prezenta lui Fanus Neagu pe scena teatrului „Nottara” – dupa o incercare din pacate esuata, dar care ar trebui reluata – inseamna pentru mine, ca director de teatru, ca scriitor si ca prieten, o deosebita bucurie.
Marele poet care este Fanus Neagu trebuia sa-si gaseasca loc si pe scena, pentru a aduce si aici luminile lui mirifice de care prozaismul vietii noastre de toate zilele are atata nevoie.
Bun venit in teatru, prietene Fanus!

Uitandu-ma-n oglinda

Mi s-a cerut sa spun (daca vreau) cine sunt. Iata portretul celui care ma-nsoteste in toate clipele:

E inalt, blond, masiv, capcaun la vorba si la bautura, varat pana la gat in Balcani si plutind pe Dunare intr-un docar pe jumatate inecat, pe jumatate facut tandari, catre Marea cea mare pe care o tine in Dumnezeu ca un hoinar ce-si primeneste sufletul numai in iarba, in tavalitura de cai, in vedenii cápii ce-l insotesc si-l latra… Ehe, ce ureche de aur pe tampla magarului si ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se inalta un oras din solzi de aer albastru, imperechiati cu solzi de aer de sidef. Scrie blestemandu-se, iubeste uitandu-se peste umar la nevestele altora, umbla dupa o printesa de roua, e hain cu el si nu va gasi niciodata cuvintele care sa-l sature. Daca n-ar fi atat de mult, ar fi un pui de lele, dar asa e numai un netrebnic, un reazama gardul fruntii, un indoit pe inelul ce si-l pun nalucile pe deget in seara cand se logodesc poetii. Deselat de atatea cantece care nu izbutesc sa-i iasa din gura e totdeauna ca un brad inapoi si ca o floare-n urma. …