Partile dialogului, pe cat sunt mai individualizate, pe atata se presupun intregitor, distincte, teologia si filosofia, ca onto-metafizica indeosebi, prin multe sunt ele insele, dar si prin mai multe, comunica.

In urmare fireasca, si teologul cu filosoful.

Parintele profesor, Ion Popescu, teolog dogmatician cu reputatie solida in materie este, in joc secund, si filosof, nu doar pentru a fi dobandit si titlul de doctor in filosofie. Dupa acela in teologie, parintele il obtine si pe acela in filosofie nu pentru a mai adauga unul. Se va fi supus unui exercitiu metodic pentru a deprinde tehnica (logica-stilistica) filosofarii si pentru a-si intari intelegerea atata de necesara in-credintirii. Doar, cum zicea un scolastic, pe cat intelegem mai bine credem mai mult si pe cat credem mai mult intelegem mai bine.

Parintele profesor gandeste filosofic in campul teologiei si in vederea acesteia. Nu ca si cum teologiei i-ar lipsi ceva in ordine epistemologica. Autonoma, isi este suficienta siesi, deopotriva formal si material. Cum insa autonomia nu este totuna cu inchiderea, deschiderea o sporeste in menirea sa de a fi pentru om ca fiinta de aici, enthode, pentru dincolo, ekei, cum ziceau vechii greci. Altfel spus, in care transcendenta si imanenta se unesc.

Despre aceasta pereche categoriala de organizare atat in teologie, cat si in onto-metafizica este aceasta noua scriere a parintelui Ion Popescu. Despre ea in concept filosofic, prin trecerea faptelor (evenimentelor) istorice in argumente, de la Platon la Heidegger. In lectura sa, punerile in semnificatie filosofica a transcendentei si imanentei sunt, asa cum si  se cuvenea pentru lucrul bine facut, din situare teologica si tot asa in vederea ei. Teologul care este si filosof nu este cand teolog, cand filosof. De sub dominanta nu se iese sau cand este parasita inseamna ca n-a fost in deplina conditie.

Parintele Popescu vine, in aceasta carte, ca teolog care dialogheaza cu filosofia in primul rand pentru teologie, dar si in al doilea, pentru filosofia insasi. Atata de polisemice prin diversitatea semnificarilor, transcendenta si imanenta nu pot fi bine intelese decat prin exercitiu dialogal prin care partile pe cat se instituie pe atata se presupun reciproc.

Scrierea aceasta a parintelui profesor Ion Popescu este despre acest dialog.

Academician Gheorghe Vladutescu