Teoria arhitecturii contemporane strabate un moment de turbulenta discursiva, reconfigurand identitatea disciplinara a profesiei pe harta cunoasterii. Slabirea granitelor ei si extinderea catre noi zone conceptuale indica aparitia unei etape a medierilor si anegocierilor intre „textul” si „actiunea” arhitecturii pe tabla de joc urbana. Teoria arhitecturii este de asemenea marcata de o anxietate epistemologica determinata de explozia cunoasterii in matematica, fizica, biologie, sociologie, filosofie, antropologie, psihologie, psihanaliza si in multe alte discipline mai mult sau mai putin „exacte”. Perioada recenta a scos la lumina dificultatea traducerii sau translatarii cunoasterii intre diferitele ei campuri, si deci intre paradigmele adverse care-si confrunta argumentele si limbajele tot mai specializate.

In acest context, se poate explica de ce problema limbajului a inceput sa domine atat de multe discipline la nivelul reflectiilor epistemologice, dincolo de cunoasterea specifica produsa in sistemele institutionale.