Mai tragica era problema tineretii, Marele Stat-Major dand ordin ca toti tinerii de la varsta de 18 ani in sus sa plece de la vetrele lor si sa se indrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, fata de marile pierderi pe care le suferisem trebuia sa ne asiguram in Moldova cat mai multe posibilitati de noi recrutari, era o conditie indispensabila pentru refacerea armatei si pentru continuarea luptei. Dar in imprejurarile in care ne aflam atunci, va puteti inchipui ce a fost executarea practica a unui atare ordin. Sa transporti zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materiala. Nu ramanea deci decat sa vina pe jos, dar nenorocitii de ei unii nu aveau haine, altii erau desculti, cerseau de mancare, cadeau de oboseala, se imbolnaveau de frig, mureau pe la portile hanurilor.

Spre culmea nenorocului, se raspandise vestea ca in urma participarii unor cercetasi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, impuscau fara judecata pe toti cercetasii, si atunci mii de cercetasi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneste pe jos spre Moldova. Situatia era de asa fel ca nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai tarziu, in Moldova, le-am putut veni in ajutor, dar dupa cate dureri si dupa cate jertfe!

La fiecare dintre noi era de dimineata pana noaptea tarziu o miscare si o agitatie nemaipomenita. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuti intrau si ieseau, unii voiau sa plece si cereau sa le inlesnim plecarea, altii se intorceau ca sa spuna ca s-au razgandit, altii nu se puteau hotari, se vaitau si cereau sfaturi. Nu stiai singur ce sa mai faci, cum sa-i linistesti si cum sa-i impaci. Te implorau, te amenintau, era sfasietor.