Istoria Romaniei moderne este – la scara celor doua milenii trecute de la inceputul formarii poporului roman – sinonima cu iesirea romanilor din lumea medievala, cu asumarea idealurilor generale de construire a natiunii romane si a statului national, in contextul modelului european. Modernitatea s-a cladit, insa, pe acumularile trecutului, pe experienta general‑umana (a Europei si a lumii) si locala (romaneasca). Marii intelectuali ai poporului roman – intre care s‑au aflat in prim plan si istoricii cei mai valorosi – si‑au dat seama, mai intens din secolul al XVII‑lea incoace, ca romanii au deopotriva radacini vest‑ si est‑europene.

Pe de o parte, prin originea romana, prin limba neolatina, prin modul de crestinare si prin numele purtat, romanii se trageau de la Roma, adica din Occident, pe cand, pe de alta parte, prin biserica organizata dupa model bizantin, ca si prin limba slavona a cultului, a cancelariei si a culturii medievale si prin alfabetul chirilic, se revendicau din Noua Roma (Constantinopol), din mostenirea bizantino‑slava, adica din Rasarit.

Aceasta stranie dualitate facea din romani – unicii mostenitori de marca ai romanitatii orientale – o realitate sui generis, laudata de unii, vestejita de altii si asezata acolo unde cele doua jumatati ale Europei se intalnesc si interfera. (Ioan-Aurel Pop)