La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mana forte orasul Geneva. Nu demult fusese el insusi prigonit de Biserica Catolica, dar acum, cand are in mana haturile puterii, nu e deloc dispus sa acorde altora libertatea religioasa pe care o ceruse atat de vehement autoritatilor papale. In numele adevaratei credinte reformate, Calvin instituie un regim de teroare, avand grija sa supravegheze orice miscare a cetatenilor genevezi. Cei care se abat catusi de putin de la doctrina si de la reguli sunt inchisi, surghiuniti, torturati sau chiar executati. Totul culmineaza cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie.

In mijlocul tacerii generale, se face deodata auzit un om care nu pare sa se teama de mana lunga a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotaraste sa-l combata pe dictatorul genevez cu singura arma care ii sta la dispozitie – arma cuvantului. „A ucide un om nu inseamna niciodata a apara o doctrina, ci inseamna a ucide un om“, ii transmite el fanaticului reformator.

Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capata o plasticitate neintalnita in cartile istoricilor. Dar reflectiile eseistului sparg cadrul istoric. In anii 1935–1936, cand Zweig asternea pe hartie aceasta poveste, intoleranta si violenta faceau deja ravagii in Germania. Fara a-l pomeni pe Hitler, fara a rosti o singura data cuvantul „nazism“, autorul surprinde, ca intr-o oglinda, fizionomia propriei epoci – si chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare. Caci din figurile celor doi adversari, Castellio si Calvin, Zweig distileaza eternul contrast dintre umanismul pluralist si fanatismul doctrinar.