Asadar, domnul de la cinematograf, domnul cu profil interesant, cu rictus in coltul gurii, era Lica! Lica, fara de mustata mica, cu desenul gurii liber de umbra, cu gropita pe care o dezmierda varful castaniu al mustatii schimbata in dunga. Lica, fara bucla pe frunte, tuns scurt; Lica, prelucrat treptat de progres, de frizer si de atata suferinta cat putea incape in el. In biserica, dupa stalp, Lica, desi niciodata nu-si aducea aminte, isi amintise: copilul luat in birja ca un pachet, doicile la mahala, fata tarata apoi pretutindeni de mana, legata de traiul lui vagabond… Si mai pe urma acea Sie grosolana, care crestea si-i ofensa gustul de Trubadur mahalagiu si de plutonier subtire; camarada credincioasa si artagoasa ca un caine-lup… Apoi ruda proasta care facea de ras pe profesorul de echitatie, si fata aceea asasinata intr-o aventura neomenoasa, care refuzase sa-l vada pentru ca-l iubea si-l temea, si pe care nu vroise s-o mai vada… Si moarta aceea, asa cum o vazuse, cinci minute, el singur cu ea… abia iesita din chi-nurile brutale… slutit si trist, oribil de trist si de slutit… In sfarsit, acum, acolo, catafalcul, biserica, corul, laolalta, pe cand in el se petrecea ceva neobicinuit: un fel de fermentare si de dizolvare. Toate imaginile – el, Sia, ceilalti – compuse si descompuse si toata simtirea amalgamata, intoarsa la un rudiment, asa cum fusese a Siei pentru el, fara preciziune: tata, fiica, frate, sora, ruda, ce? Totuna! O legatura prin trup, fara trup, indiferent pe ce cale.

„Concert din muzica de Bach” reprezinta pana astazi, in optica cititorului, romanul care defineste total arta Hortensiei Papadat-Bengescu si cu care in optica publicului larg se identifica cu numele sau.

... bolile trupului si ale sufletului isi pun amprenta asupra individului care raspandeste nu microbii unei boli molipsitoare in sensul medical al cuvantului ci creeaza noi conjuncturi umane, psihologice, dicteaza stari de comportament neobisnuite, stranii, in sensul stabilit de scriitoare intr-un interviu din anul 1941: „Viata e mereu realitate si mister”.

VALERIU RAPEANU