Premiul Nobel pentru Literatura 1957

Traducere din limba franceza de Magda Raduta

Publicat in 1956, romanul Caderea exploreaza in profunzime constiinta omului modern in fata raului prin tulburatorul monolog al lui Jean-Baptiste Clamence, avocat francez de succes ajuns in Olanda pentru a-si implini strania vocatie de judecator-penitent. Intr-un bar de marinari din Amsterdam, Clamence isi incepe confesiunea in fata unui presupus compatriot necunoscut, caruia ii povesteste, cu luciditate si ironie amara, tumultuosul trecut parizian ca avocat respectat si iubit de cei in nevoie, cavaler al cauzelor nobile, cetatean model si amant nestatornic.

Un eveniment tragic ii zdruncina insa, intr-o noapte, echilibrul interior si multumirea de sine, punindu-l fata in fata cu propria ipocrizie si aducindu-i, inevitabil, caderea. Macinat de vinovatie si nemasurata dorinta de putere, in care recunoaste forta calauzitoare a intregii sale vieti, Clamence devine, pe masura ce povestirea ia forma marturisirii, oglinda absurdului care guverneaza existenta fiecaruia dintre noi. O opera filosofica fara egal, cu puternice accente politice si sociale, pe care Jean-Paul Sartre a numit-o „poate cel mai frumos si mai putin inteles” dintre romanele camusiene.

„Era unu dupa miezul noptii, cadea o ploaie marunta, mai degraba o burnita, care facea trecatorii si mai rari la ceasul acela. Veneam de la o prietena care, cu siguranta, adormise deja. Ma bucuram sa merg asa, pe jos, putin amortit, cu trupul potolit si strabatut de un singe domol ca ploaia de afara. Pe pod am trecut prin spatele unei umbre aplecate peste parapet care parea ca se uita la fluviu. Ajungind mai aproape, am deslusit o femeie tinara si subtire, imbracata in negru. Intre parul inchis la culoare si gulerul paltonului nu se vedea decit o ceafa proaspata si uda de ploaie, la care n-am ramas indiferent.

Dar, dupa o ezitare, mi-am continuat drumul. La capatul podului, am luat-o pe chei spre Saint-Michel, unde locuiam. Facusem deja poate vreo cincizeci de pasi cind am auzit un zgomot care, in ciuda distantei, mi s-a parut asurzitor in linistea noptii, zgomotul unui corp care se prabuseste in apa. M-am oprit in loc, dar fara sa ma intorc. Aproape imediat am auzit un tipat, repetat de citeva ori, care cobora si el pe fluviu, dar care s-a oprit dintr-odata. Linistea care a urmat, in noaptea deodata incremenita, mi s-a parut fara sfirsit.” (Albert Camus)